Îmi plec gândurile și îmi aud tremurând speranța.
Șerpi vineții ce-mi leaga ființa de pământ
dragostea de ură, iertarea de răzbunare
pamânt căruia, odată, ii dedicai ofranda delicată a inimii
credință dulce si doar de noi descifrată
ființa care ți-a șoptit cele mai încordate temeri
într-un vis ce nu parea sa ia sfârsit…
vis unde eram imbălsămați atât de delicat
strânși, lipiți de același gând, în același suflu.
Și era bine , era bine pentru că respiram iubire,
iubire ce ne ridica unul spre altul
pictată cu aripi de roua , câteodată
dar tot tu le ștergeai… blând si grațios
iar eu… eu aveam in ochii, lumină
și sufletul împresurat cu frumos si mangâieri
ce pană mai ieri îmi cuprindeau universul,
univers pe care azi, sub un soare cald dar șovaielnic
l-ai impraștiat in noaptea rece și fără stele…
Clepsidra noastră își măsoară acum eternitatea,
eternitate care se va topi in secunde…
secunde ce vor păta veșnicia cu lungi așteptări deșarte.
Și timpul va curge cum vrea el
nu voi putea să-i mai liniștesc bătaia aripilor
și nici tu nu-l mai vezi la fel…
fuge prea repede spre începtul sfârsitului,
început ce se voia a fi plin de culori vii
dar sugrumat înainte de a prinde contur.
Odată îl aveam de partea noastră , umplut de tinerețe
acum este bătrân si ursuz , precum un moșneag încovoiat.
Câteodata , își mai întoarce privirea spre NOI…
întrebător și nesigur dar necruțător, pleacând mai departe,
pleacă lăsându-ne în goliciunea sufletelor noastre.
Ies din mine însămi și mă întreb:
“mai putem să-i furăm clipe din sacul prea plin de păreri de rau?”
Mă privește și-mi zâmbește amăgitor
și-mi mai trimite cate o amintire
ca sa pot trece mai ușor pragul către viitor
și poate , să te pot ajuta să uițti si tu.
Clepsidra noastra se golește tot mai mult …
oare cat timp a mai rămas din NOI?
