“(…)I-au mai făcut-o zmeii și asta.
Mergea dar omul nostru cu pași mărunței înainte, cu căciula pe-o ureche și jucându-și bețigașul între degete, iar zmeii duceau sacii de galbeni gâfâind în urma lui.
Toate ca toate însă, dar treaba s-a-ngroșat când au ajuns acasă. Copiii aceia, așa cum i-a lăsat Dumnezeu, văzându-se fără de tată, numai cu biata lor de mamă, își făceau de cap: unul se târa pe jos, altul se dădea peste cap, iar altul se cobora-n puț ca să caute cuiburi de vrabie, se urca-n copaci ori pe vârful casei, ca să adune miere de prin trestii. Diavolii de ei se hârjoneau prin garduri cu câinii vecinilor, trăgeau pisicile de coadă, ca să le miorlăie, furau ouăle de prin cuibarele găinilor, sfâșiau cămăși și cearșafuri, ca să-și facă coadă de zmeu, câte și câte nu mai făceau, încât băgaseră spaima-n sat, — să le vie bieților de oameni să-și ia lumea-n cap, și nu alta!
Iară Dumnezeu ședea-n scaunul lui și râdea de-i tremura barba, că-i plac și lui răutățile nevinovate.
— Ei, ce zici acum, Petre? îi zise portarului său. Îți place? Vezi în ce-ncurcătură m-ai băgat cu stăruințele tale?!
— O să te descurci, Doamne, răspunse Sf. Petre, că ești mare și înțelept.
Nu știa sfântul că vine tata copiilor cu ce vine, căci numai Dumnezeu el singur le știe toate.
Când a simțit spuza de copii că se apropie tata lor, au dat iuruș prin sat, au adunat toate cuțitele și toate furculițele și, luându-și fiecare câte un cuțit și câte o furculiță, le-au ieșit în cale și, frecând cuțitul și furculița, au început să strige:
— Aș mânca carne de zmeu! aș mânca carne de zmeu!… Zmeii, când au văzut așa ceva, au aruncat sacii și-au tulit-o la fugă, de nici cu ogarii nu i-ai fi putut prinde.
De aceea nu mai sunt azi zmei pe lume, ba li s-a pierdut și urma, încât numai prin povești mai dăm de ei.”
Ioan Slavici (18 ianuarie 1848 – 17 august 1925),
