Lacrima unei fete ajunsă într-un poem

Iată lacrima unei fete ajunsă într-un poem!
– Lacrima sau Fata? ai să mă-ntrebi.
– Ambele! am să îţi spun.

Trecutul, mereu iluzia clipei!
Memoria rămâne închisă acolo,
căci fiecare primăvară e unică,
şi dragostea cea mai nebună
şi mai durabilă
nu e decât un adevăr trecător.

Durere despletită! În urmă,
ruinele sunt năpădite de ierburi
şi paşii lor purtaţi de vânt.

Timpul nu trece,
se-nvârte doar pe loc,
iubirea nu e mereu iubire
şi ura nu e mereu ură,
amăgitor, destinul te trimite
spre porţi închise,
iar mai târziu,
după momentul zero,
spre frigul ce te va cuprinde.

Din tine şi din mine nicio urmă,
zâmbesc amar:
– Acesta-i timpul!

Nori, păsări şi pietre,
cuţite aruncate,
scântei ţâşnite,
stele unite într-un zbor,
un câmp de maci
şi verdele trifoiului,
(mult timp, zadarnic ai căutat-o)
cândva am stat acolo,
acum eşti liber,
purtat de timp,
prin timp,
nuntit, doar, cu un vis!