Și nu se mai oprește din zdrobire,
Nu se termină vuietul de iad,
Mă-mpunge cornul lumii-a otrăvire
Tot mă ridic, tot mă ridic și cad.
Mi-i carnea data vulturilor pradă
Și oasele se macină de gând,
Mă zbat de munți, am piscuri prin ogradă,
Cu pumnii dau, cu pumnii dau în vânt.
Povară-mi este pasul către moarte,
Genunchii dor de parcă ar striga,
Mi-e mâna amorțită lâng-o carte
În care-am scris, în care-am scris ceva.
Și parcă nu mai sunt așa senine
Nici cerurile cum erau odat,
Revoltă fac cuvintele în mine
Ca un venin, ca un venin turbat.
Prin inimă mă taie-un fir de iarbă
Iar pielea mă urzică peste tot,
Cazanul cu iluzii dă să fiarbă
Și să-l opresc și să-l opresc nu pot!
Dar tot mă duc spre Tine pe o cale
Căci nicăieri nu vreau să mai ajung.
Mă scurg încet în țărâna cea moale
Prin geamătul, prin geamătul prelung.
