Poezie

Știu, că nu este ușor să fii femeie. Ai vrea tot timpul să desenezi curcubeie, Să umpli cerul, cu viu colorate zmeie Și să înconjori Pământul cu trandafiri albi, din a sufletului tău scânteie. Zi 

Din negura acestui veac Pășește fiul hâd, pribeag Ce umblă-n ale sale tot mereu Crezând că el e unul dumnezeu Și se încrede în a sa putere, Își face crez adesea din himere Și-și uit-adevărata 

Treptat, Din cuvânt se prelinge Lumea mea toată, Ca dintr-o lacrimă Mai grea, Mai adâncită ca oricând În a sa soartă... Tăcând, reverberează în Mine amintiri Iluzorii, Ca dintr-o altă viață Ca dintr-o altă uitare- 

Mi-a șoptit încetișor Vânticel albit în zbor Cu fulgi jucăuși de stea, C-a sosit pe-aripi de timp Basmul zugrăvit cu nea. Babe din alt anotimp, Îmbrăcate repejor Cu zăpezi și ochi de nor Au croit 

Știi, fluturii albaștri plâng și ei Cu lacrimi care-ncep o viață nouă Sub forma picăturilor de rouă. Sunt triști atunci când stropi de ploaie, grei, Lovesc în aripi cu gravuri măiastre, Întunecând sclipirile albastre. În 

În valsul acesta, iubite, Îți poartă lumina prin pași Și-mi scrie pe timp un răvaș Cu inimi în cerc alipite. Conjugă-mi iubirea sub cerul Adânc înstelat și senin, Odihnă să-ți fiu și alin Când nopți 

Eu nu alung nimic, în gândul meu, Din râuri naște dragostea cuvinte, Pe chip mi-am încrustat iubirea ta Cu fierul înroșit de jurăminte. Mi-am zugrăvit în palme-al tău contur, Azi port pe buze gustul cărnii 

Te-am crescut, suflete, ca pe copilul meu; Te-am invatat ce-i bine, tot eu si ce-i rau, Dar tu ai ramas tot copil. Ce natarau! Doar ti-am dat aripi de foc, sa zbori ca un zmeu... 

Ploua-n ţărâna sa, Pământul, Iar cerurile-l înghiţeau bucată cu bucată, Spulberându-i nemernicia... Ploua amar, iar umbra Picăturilor grele Se-ndesa în Eternele anotimpuri, Care brusc se succedau Precum clipele, Eternitatea dispăruse Iar noaptea şi ziua Erau 

Eram străini de lume și de vise, De timp, de noapte, zi, de totu-n jur, Atunci când spațiul dintre noi pierise Și-un singur trup eram, întreg și pur. Săruturi lungi, suspine de o clipă, Luciri 

Mi-e gând, Mi-e culoare, Mi-e dorinţa, Mi-e soare. Mi-e mare, Mi-e dor, Mi-e un pic De nestare. Mi-e nu-ştiu-cum, Mi-e nu-ştiu-ce, Mi-e cumva. Hai, te scot la ceai, cândva?

Poate că mâine avea-vei totul, Ce dacă azi nu ai? E sigur că Netotul Va fi savant în Rai. Ești slab? Visează, lasă Ca mintea ta să zburde Răspunde-atât: „Nu-mi pasă” Că spusele-s absurde. Sunt 

Am invitat toamna să-mi cânte la vioară A acceptat. Dezbrac copaci la ceas de seară. În acorduri line frunzele se lipesc de noi Ne-mbracă în haina lor, nu le pasă că rămân goi. Ai zice 

Va veni o zi când toate cuvintele se vor întoarce uimite din depărtările trecutului, chiar dacă nu şi-au găsit destinatarul. Va veni o zi când toate cuvintele, tăcute, dezgolite, desprinse şi înălţate, se vor întoarce 

din umbra mea s-a desprins în zbor hodorogit o cucuvea cu aripa zdrobită de talpa cerului a curs pe lângă ochiul meu stâng și s-a oprit pe umărul jumătății din cealaltă parte au lunecat ținându-se