Cenaclul

Hei, ochi goi ce ai făcut ieri, ce faci diseară? Când ai cules ultima oară? De trandafiri rostesc...de ce crezi că vorbesc? De ciulini morți ce-n lacrimi bântuiesc? Nu e destul?! Te-ai risipit pe tine 

Ai buzele sculptate-n ruj, pe-o boltă, Dintr-o capelă părăsită-n nori, Când asfinţitul se aşterne în recoltă Printre-a butucilor, erotice orori. Şi ochii ţi-i iţeşti timid prin pâclă verde, Ce se înaltã dintr-un biet Cezanne, Când 

Cu tine hoinăresc în mine însumi ținându-ți mana, înger femeiesc, și te feresc de râsu-mi și de plânsu-mi, dar te colind cu tot ce-i omenesc

când mă gândesc la tine îmi apari ca un kalașnikov îndreptat spre cap sau spre inimă ți-e frică să tragi pentru că dacă ai face-o ai vedea reflexia ta în bucăți din mine

el a zis... ți-aș oferi Lumina... Stelelor toate... din Paradis și Luna din superba... Noapte.

Să mergem toţi cu grijă, mai cad pe lume poduri, Din trepidaţie, paşii pot nărui şi temple. Să comandăm în ceruri papiota fără noduri, Să azvîrlim în sobă manualul cu exemple. Mi-aduc aminte bine, era 

Auzi și tu clipit de gene? E-un greier mic și jucăuș, Îndrăgostit de-o buburuză, deznoadă doruri pe-un arcuș. A vrut să-i scrie o scrisoare cu picioruș muiat în tuș, Dar dacă se pierdea pe drum 

Cuvintele şi-au scris poezia iar acum cartea ai lăsat-o pe masã necititã. Crivăţul împrăştie zăpada iar fulgul de nea ce stã sã cadă rătăceşte prin văzduh. Bulgãrele de pământ în care magnolia a prins rădăcină 

Preafrigul acesta ţi se strânge într-o aripă bolnavă de înger, orbeşte orbul încă o dată şi luminează lumina de două ori în cerc. În degetele mele, o mie de ace vor coase şi vor urzi 

Nu mai ştiu ce îţi sunt însă ştiu ce îmi eşti şi de-aceea prin gânduri mă pierd căutând ne-ncetat acel pod spre poveşti şi visând chipul drag să-l dezmierd. Nu mai ştiu ce îţi sunt 

În noaptea cu ninsori de pace-nconjurată Fulgi de curând născuți, târcoale dau la geamuri, Luceferi, câte doi, strălucitori se-arată Și păsări rătăcite sărută albe ramuri. Povești în scrin uitate, din alte ierni mărunte, Au hibernat 

Aș vrea ca viața să mă strângă-n brațe, Să-mi pâraie-n strânsoarea-i fiecare os, Singurătatea s-o ducem în instanțe, Să fie judecată pe față și pe dos. Ocean să mă scufunde, ascunsă printre valuri, Să-mi urle 

Adesea ochii ţi-i zăresc pe ramuri, De singure şi triste braţe de copaci, Sub care tu îţi oblojeşti, prin fumuri, Toamna ce-i aprig fugărită de gonaci. Adesea… eu te regăsesc prin iarba Ce buzele-mi acaparează 

Peceți de zăpadă suntem În lumea asta- Pe cerul pe care ni-l desenăm Ca să putem Cădea în el Ori de câte ori ne trezim Singuri. Ești vocea pe care N-o aud Dar care-și găsește