Să mergem toţi cu grijă, mai cad pe lume poduri,
Din trepidaţie, paşii pot nărui şi temple.
Să comandăm în ceruri papiota fără noduri,
Să azvîrlim în sobă manualul cu exemple.
Mi-aduc aminte bine, era acum o viaţă,
Sub coviltirul ceţii, ne fluieram ca chiorii,
Dar mai urca atuncea o mînă din verdeaţă,
Ne mai redau zăganii copilele ardorii.
Priviţi deci cum se-nclină La Belle Époque-ul zilei
Şi cad toţi ospătarii pe un pămînt apatic…
Vă spun, trage curentul dinspre Cutia Milei,
Şi-o să ne-nţepenească vreun înger şturlubatic.
Ce pot să-ţi fac, iubito, dac-ai plecat la stînă?
Eu doar îţi promisesem că ţi-o ofer, pe-un munte…
Acum dormim în vise cu pieile pe lînă
Şi cu prosoape ude îmbătrînim pe frunte.
Hai, îmbătaţi cocoşul, cetatea e proscrisă,
Tavernele şi banii dezmoştenesc făptura!
Mai pun în acatiste sărmanii cîte-o fisă,
Se dă pe flori speranţa, la balamuc, de-a dura.
Înclin să cred, de-aceea, că ne rămîne marea,
Şi codrul ne aşteaptă, cu lumînări pe masă.
Izvoarele de lapte secătuiesc răbdarea,
Dar sfinţii n-o să calce cu vreun papuc pe coasă.
Nu rîdeţi, spaima lumii ne ciocăne la uşă,
Mai daţi cu busuiocul, mai staţi pe coji de nucă!
De-aceea plînge-n noapte, subit, cîte-o păpuşă,
Fiindcă o sete-n oase ne bea şi ne usucă.
