Cenaclul

Crăciunul mă doare și nu-i ca odată Mă ninge pe suflet cu stele și nori Cărări viscolite, nămeți prin ogradă, Și-un strop colind străbătându-mi prin pori. Aud clopoței , vin copiii cu „Steaua”, Tătuca și 

Numai iarna știe să îmbrățișeze în cristale albe, până când tot cerul coboară pe pământ, urmele tale zdrobesc omătul, inspir și nu miroase a iarnă.. Ți-ai uitat parfumul peste tot, vino să-l iei înapoi, vino 

Cute ale tristeții când răsare soarele peste lume iar roșul se face roșu din cântecul singuratic al privighetorii şi albastrul albastru se face iar lumina umple valea cu florile paradisului pe lujerele lor verzi şi 

Când am fost și eu copil – ah ce vreme minunată cu povești, multe nespuse, dar simțite-așa divin îmi părea Crăciunul tainic, sacru, vesel și senin și-așteptam să vină seara cu beteala asortată! un copil 

Eu nu ştiu fără tine cum se cântă când se aşază-n portativ diezi de râs înalt şi nu ştiu cum cuvântă glasul iubirii... Zborul mi-l retezi de-mi iei nemărginirea ta albastră şi-mi laşi doar o 

Două vorbe, trei silabe ce nu vor să te asculte Ce te caută în noapte, ce-mi alină doruri multe Ce te urcă şi coboară pân’ la mine, pân’ la tine Pân’ la capăt de poveste, 

Pustii sunt zările şi n-au iertare, Când ultimii cocori intarzaiaţi dispar, Din caldă ochilor, atât de gri visare, Căzută într-un trist şi singular impar. Puştiul pe-alei se joacă printre frunze, Când geamurile albastre tremură de 

Priveşte, mamă, cum ninge azi duios și zdravăn Și-n ochiul cel de sticl-al zării Adie-un simţământ fără de seamăn Ce poartă duhul blând; cel al iertării. Iar noi ne afundăm în slova rugăciunii, Am stinge-ndată 

Nu voi şti niciodată, dacă glonţul pregătit pentru mine a străpuns pe altcineva sau dacă aşteaptă cuminte o altă comandă. Am încă în dulap geaca albă cu urma ţevii înfipte, am încă memoria nealterată în 

Ți-e bine, suflete? Spune-mi, ți-e bine? Găsești destulă liniște în tine sau tot pe-aiurea umbli, ne-ncetat ca să o afli? Te-ai mai împăcat cu gândurile care nu-ți dădeau pace atunci când norii le-asmuțeau? Ți-e bine? 

Ai venit ca un cântec șoptit Ca o simfonie gonită de vânt Ce abia adia Lunecând pe pântecul copt, rotunjit, Pe coapsele arse de dor, fremătând. M-ai învelt în petale de flori Și miroseam dulce-a 

Nu am plecat și nu voi pleca nicicând. Mă simți? ...Sunt tot acolo unde mă ții ascuns. Ți-am lăsat cheia să cunoști al meu gând, Dar din păcate cunosc doar al tău plâns. Căci văd 

Da, îți voi desena interiorul! Așa cum l-am descoperit. Simplu, fără să îi pierd fiorul Chiar dacă cu grabă l-ai acoperit. Și să povestesc fiecare cărare Pe care cu drag eu am pășit Cum mă 

şi aşez fără să vreau gânduri transparente în fereastra cuvintelor oricine mă poate vedea în suflet aşa cum sunt despletită în nerăbdare să te ating să ştiu că eşti mai presus de orice mirare vânt