Poezie

Știi dorul ce-animă pasul zorit străbătând în negura serii cvartalu-adormit, când umbra-și răsfiră conturul hilar în lumina difuză de vechi felinar, cernută prin ochiul de sticlă afumat și neclar, când draga ta casă, după colț 

Îmi e atât de dor de primăvară .... Un dor adânc ce sapă-n respiraţia mea. Rostogolesc gânduri şi mii de semne de întrebare, Stau a mirare în drum,poate vei ieşi de undeva, Din adânc de 

Privim, de multe ori, cu ochii mari la stele, dar ele privesc, la noi, vreodată? Cu tine se-ntâmplă ceva, o viaţă de om! Înalţă-mă până la stele, iubitule, vino în oglinda interioară din palatul viselor 

Când vii, să ȋmi zâmbeşti profund Cu ochi în ochi să te inund Iar pe fereastră când priveşti De-al tău contur să mă lipesti. Şi la distanţă de voi sta În taină îţi voi celesta 

Prea mult mi-ai stat cu încălțările pe suflet Lăsându-mi urme largi de om grăbit Și ai deschis alei nevrute cu-al tău umblet Și trandafiri, călcând nervos, tu mi-ai strivit Azi torn asfalt încins pe-a tale 

Dărâmă—te zidule eu am răbdare să—ți privesc cu urechile și a doua dărâmare din ecou Crapă—te drumule eu am răbdare să număr toate sufletele mașinilor ce au mers pe tine Intră în pământ bucătărie aragazul 

În locul unde stâncile vorbesc Mai mult decât al oamenilor glas Îți va părea un gest firesc Să tac când singuri am rămas Să tac și să ascult misterul Materiei cu voci de zână Să 

Te-as arunca departe din aceasta lume Cu unghiile te-as sfasia pana la sange. Sa nu mai stiu deloc de al tau nume Sa nu simt ca totu-n jurul meu se frange. As pune un lacat 

Tandreţe, dincolo de vuietul literelor, oare ce există în râul acestui cuvânt? Geneza unei atingeri, uvertura constelaţiilor inimii, petalele colorate de gânduri fluide, sărutul acesta nedefinit de lumină stelară, freamătul cuvântului care se joacă în 

Nu-mi plac pernele cu pene, fiindcă fac visele să plutească boeme. Nu-mi plac pernele de burete, fiindcă absorb prea multe lacrimi de fete. Nu-mi plac pernele sintetice, antialergice, antistatice, anti-orice, pentru că te poți lipsi 

Gonești din mine orice lipsă a ta Și-apoi, încet, te-ntorci și mă împingi, Spre hăul ce adânc sub Lună stă, Ca înapoi tu să mă tragi de chingi. M-aduci cu fruntea strâns lipită, De gândurile-ți 

Să fiu din nou copil, prin ger, Să hoinăresc printre nămeți, Să cânt colindul: Leru-i, ler!... Lacrima dalbei dimineți. Copilăria-n visuri o împodobesc, Mă prind în jocul fulgilor de nea, Copii pe uliți aleargă și 

Am să iau trenul Numit Lume, Cu destinație finală Începutul. Am să port O floare albastră De nu-mă-uita În păr, Ca să mă recunoști Ușor. Am să te caut Din vagon în vagon Și când 

mai spune-mi de tine, mai spune-mi de noi, de sunetul ploii colindându-ţi tristeţea, mai spune-mi, iubite, de nopţile-n care o şoapă rănită mă tot cheamă-napoi. şi uită de ziduri o clipă, un ceas! ninsoarea s-acopere 

Te uită-n noi cum iarnă-i la fereastră Lucind zăpezi pe-nsenintate gânduri Este greșit să ningă-n sinea noastră Când verile târzii s-au pus în rânduri. E timp de râs, nu-i vreme de-amorțeală Să ies să mă