Privim, de multe ori, cu ochii mari la stele,
dar ele privesc, la noi, vreodată?
Cu tine se-ntâmplă ceva, o viaţă de om!
Înalţă-mă până la stele, iubitule,
vino în oglinda interioară
din palatul viselor noastre!
Ne vom regăsi
prin ce vei simţi să-mi dăruieşti,
prin tot ce-mi vei trezi.
Mă doare visul nostru!
Pătrunde-n mine şi-n unda vibraţiei
fiecărui gând, cuvânt şi-atingere,
muşcând până la sânge
din ţesutul sentimentului,
acolo unde
nu mai există distanţă
şi curgea timpului
care să rănească,
umbrind
acel spaţiu nesfârşit
din armonia universului
în care două stele se contopesc,
împletindu-se
în veşnicia unei lumini line,
iubirea sacră,
liberă şi eliberatoare,
devenind nemuritori.
Prin fiecare elegie
– metamorfoza simţirilor noastre –
ai regăsit un râu care-a curs şi curge,
chiar dacă printr-un timp al durerii.
Dacă măcar pentru un moment
ţi-au hrănit sufletul, îmi este de-ajuns!
– Prin atingere şi-adâncă simţire
– un măr aruncat în faţa
unei femei devoalate… ai muşcat mărul -,
tu, raza mea divină,
iubirea ni s-a deschis
şi-odată cu ea dorinţa de sublim,
chiar dacă
starea vremii ne mai indică
ceva nebuloase prin care-ţi înghiţi trăirile.
Fără cuvinte şi reacţii mă laşi,
Înfloreşte-mă cu suflul iubirii tale,
două aripi în zborul
spre lumina visului din noi,
tu o aripă,
eu a doua aripă,
îmbrăţişând etern întreaga lume!
