Diferență și toleranță în acuarelă

The Shape of Water.

Preocupat de o arie tematică situată între filmele intimiste și marile producții, Guillermo del Toro realizează o creație atipică în peisajul fantastic contemporan. Spectaculos și chiar flamboaiant, cinemaul său e traversat de reinterpretări ale marilor curente artistice (pictura lui Goya, romanul gothic, mitologia lovecraftiană și benzile cu supereroi), pe care le integrează în Marea Istorie.

Cineastul mexican ne uimește, încă o dată, cu o stranie poveste de factură gothică: The Shape  of Water, mai ales prin rezonanța sa cu actualitatea, de coloratură…politică. Bizareria poveştii de dragoste şi substratul atracţiei dintre eroina pământeană şi o creatură ciudată (vezi poveștile romantice Beauty and the Beast sau ) se dizolvă cumva în atmosfera fantastică pe care Guillermo del Toro o construieşte minuţios, într-o scenografie atrăgătoare, încărcată cu efecte speciale, pe fundalul sonor  încântător semnat de Alexandre Desplat.

Regizorul mexican se dovedește a fi  mai degrabă un abil mânuitor de resurse ce pot naște o ambianță distinctă, atractivă și interesantă. În filmografia lui Guillermo del Toro, există deja o tematică filosofică   ce reflectă gustul pentru legătura dintre o ființă omenească și “un monstru” (Pacific Rim și Crimson Peak), apoi, așa cum a procedat și în cazul peliculei Pan’s Labyrinth, plasează într-un context politic (anii Războiului Rece) câte-un element fantastic menit să exacerbeze răul deja existent în atitudinile oamenilor. Diferența de context este ocazia perfectă pentru cineastul mexican de-a deplânge o Americă fals-idilică; direcția artistică e îndreptată spre devoalarea tuturor tarelor societății de consum (aici, prezentată în mod antagonic dragostei) fiind pe aceeași linie cu Tim Burton în Edward Scissorhands.

The Shape of Water este o poveste fantastică, petrecută în Statele Unite, în timpul Războiului Rece. Americanii credeau că au dat lovitura când au capturat, în America de Sud, o creatură umanoidă (Doug Jones) care putea respira atât în apă, cât şi pe uscat. Izolat, într-una din sălile securizate ale laboratorului, acesta va atrage atenţia unei femei de serviciu mute, Elisa (Sally Hawkins), care îşi va da seama curând că este gata de orice pentru a-l elibera. Viața singuraticei femei se schimbă pentru totdeauna când împreună cu Zelda – colega de serviciu (Octavia Spencer) – descoperă acel experiment secret care viza bizara creatură. Violentul, misoginul, rasistul şef de securitate al laboratorului, Strickland (Michael Shannon), le va sta permanent în cale. Așadar, destinul  unei creaturi capturate în Amazonia, venerată ca o zeitate, studiată de cercetătorii americani aflați în competiție cu sovieticii, se intersectează cu cel al unei “prințese” mute, debordând de fantezie, dar izolată într-un top secret bunker, luptându-se cu răul (cel care voia să îi despartă).

Cu toate că este sensibilă și inteligentă, Elisa nu poate fi decât femeie de serviciu în acea lume   în care “marginalii” nu au prea multe șanse. Del Toro aliniază o întreagă galerie de astfel de personaje – colega Elsei, simpatica negresă Zelda (Octavia Spencer), vecinul eroinei, Giles (Richard Jenkins), un ilustrator gay, trecut de prima tinereţe, ieşit din graţiile advertisingului epocii – tocmai pentru a ilustra rasismul, homofobia, xenofobia și misoginismul din America anilor ‘60. Pentru că îndrăgește “diferența”, Guillermo del Toro este capabil să ne facă să simpatizăm monștri, găsind frumosul și dincolo de norme, căutând să-i integreze în societatea omenească. Bunăoară, The Shape of Water pictează, în acuarelă, atipice surâsuri și lacrimi.

Sally Hawkins e impecabilă – fragilă și puternică – reliefează trăsăturile unei femei moderne. Înconjurată de o galerie de inadaptați (“prea”… negri, ruși, gay) ea plutește pe o suprafață alunecoasă și tulbure.

În acest univers cvasi-oniric, vocea din off și coloana sonoră percutantă însoțesc mereu camera de filmare, glisând între fantasmagoric și cotidianul gri/“terre à terre” în care Elisa își duce traiul. Nimic mai potrivit decât amplasarea locuinței acestei făpturi – sub o sală de cinema (!),  iar locuința ei este împânzită cu expresii ale Artei (desenele și picturile lui Giles).

Amfibiul – a cărui prezență (doar carnală) tulbură pe toată lumea – ne semnalează că nu e vorba de vreo fantasmă sau de reverie. Tot timpul se face trimitere la acel “american way of life” vehiculat de publicitate, menită să creeze mirajul unei idilice culturi, bazată pe aparențe. Întreaga epocă, marcată de intoleranță, e întrupată de Richard Strickland (Michael Shannon) – obsadat de cultul reușitei depline (profesională, materială și socială). Adesea, cineastul ne trimite, prin acest personaj, la referințele religioase (mitul lui Samson).

Guillermo Del Toro transcende semnificațiile și le confruntă cu imaginarul său, transformând arta într-un mijloc de salvare, ce relevă sentimentele profunde ale protagoniștilor (secvența onirică în care timpul e suspendat). În spatele acestei povești de iubire ce transgresează normele, regăsim dorința cineastului de a scoate la suprafață puritatea și frumusețea sentimentelor curate, neîntinate de cinism. Deși nu e lipsit de previzibil sau de unele locuri comune, The Shape of Water rămâne un film de sinteză (cu o mutație spre panta luminoasă); această privire – similară  cu cea a unui copil vrăjit de povești – dezlănțuie torente de emoție.