Supărător poate părea supliciul timpului! Pare a fi o degringoladă de momente imperfecte și inocente care se zbat pentru nemurire.
Oricât s-ar zbate pentru existența veșnică în sufletul nostru, de multe ori rămânem indiferenți și reci. Acest sculptor de momente, le ornamentează într-un fel în care ne deziluzionează: devin ori prea restrânse, ori prea întinse; ori prea ușoare, ori prea grele, dar niciodată echilibrate pentru nevoile noastre. Timpul, însă, face ceea ce a fost construit să facă. Și anume, să existe – doar să existe – pentru a ne oferi nouă șansa să ne bucurăm de oferta plăcerilor și frumuseților existenței.
Timpul nu este văratic sau iernatic, nu prezintă nicio dihotomie bulversantă, este neutru și nu trebuie judecat pentru că lasă alegerile pe seama noastră. Păcatul nostru este că rămânem blocați pe ceea ce el nu reprezintă, un circuit de dureri și plăceri, și ignorăm roadele sale. Roade cu care ne putem familiariza necontenit în orice moment. Nu există moment nedemn de el însuși.
Trebuie să cinstim timpul coborând din zborul rațiunii și înălțându-ne în zborul sentimentului. Să îl pictăm cu lacrimi de fericire proiectate pe o pânză de mulțumire. Timpul nu are coadă de diavol și aripi de înger, mai degrabă, așa ne dorim noi să îl vedem. Se comportă, însă, precum un maestru, care stă și privește dintr-un colț în penumbră și evaluează. Suspină la vederea căderilor noastre, și nutrește cu mult nesaț observarea reușitelor. Cântă cu patos până dimineața la auzul strămutării unei obișnuințe tulburătoare de-a noastră. Dansează la văzul scrierii în văzduh al unui zâmbet neașteptat. Rupe bucăți din el pentru ca noi să avem o doua șansă.
Pe măsura altruismului lui sunt însă și pedepsele. Sacrificiile lui de a ne face să îmbujorăm orice moment, nu pot fi înțelese ca un avut permanent. Are dreptul și potența de a schingiui posesorul nechibzuinței. A celui care decide că nimic nu este suficient și că vina realității sale este aruncată precum o ploaie torențială către întinderea din jurul său. Retractarea unei atitudini poate consemna pacea, dar timpul va reflecta întotdeauna ceea ce aruncăm către el.
O seară înfrigurată de decembrie. O alee animată este dată de gol de imaginea monocromă a fulgilor de zăpadă care s-așează în ordine pe caldarâm. De-o parte și de alta se întrevăd vitrine colorate și ornamentate care reușesc să întrețină atmosfera unei seri iernatice. Copii completează peisajul cu alergături, zâmbete și râsete necontenite, îmbelșugate de roșeața fețelor lor extenuate. Felinarele aliniate de-a lungul aleii, precum niște soldați, te-mbie cu o penumbră prietenoasă care mângâie împrejurul.
O seara care așteaptă să fie observată. După o săptămână de nedescris, în care tristețea a fost predominantă, o altă seară sub aceeași stare grea, nu înseamnă decât același chin pentru mine. Trebuie să merg la brutărie să îmi cumpăr o pâine. Cu o greutate de om bolnav, mă-mbrac, îmi arunc pardesiul pe mine, îmi înfășor fularul vărgat în jurul gâtului, iau cheile și o zbughesc pe ușă. Brutăria se află la capătul aleii, străbaterea ei înseamnă pășirea prin peisajul de basm. Sunt complet distras și închis încât trec pe lângă ele cu o repeziciune de artist. Îmi ating obiectivul, prind pâinea de-un capăt, o arunc în traistă și fug acasă la fel de amar. Posibilitățile sunt din belșug. Timpul ni le oferă, cantitatea atenției atribuită lor, însă, este o decizie ce ne aparține.
Bucurați-vă de orice moment. Nu lăsați ca zâmbetul să devină o probabilitate a circumstanței. Timpul oferă șansa, ne rămâne nouă să ne agățăm cu fermitate de puterea zâmbetului oricărui moment. Zâmbetele sunt însămânțate de simplitate, cultivate de timp și culese de amintiri.
