Mirajul lucrurilor simple

În locul celei mai spectaculoase activități prefer liniștea inimii, iar în locul celui mai mirobolant discurs prefer limpezimea revelatoare a unei tăceri. Există multe feluri de a tăcea. Eu mă refer la tăcerea care, evitând gesticulația solemnă, face parte din construcția unui mesaj, fiind retorică și lămuritoare, rece și calmă. În schimbul celui mai sofisticat mod de a fi, aleg să mă risipesc în mirajul celor mai sublime simplități.

Aș vrea să am înțelepciunea de a mă sustrage, din când în când, de povara oricărei urgențe, de asfixia oricărui deadline, revendicând plenar, nobil și calm, luxul de a nu face nimic impunător, lăsându-mi, dimpotrivă, tihna de a găsi splendoarea vieții în cele mai simple activități. În ultimul timp simt tot mai des nevoia de a face parte din minoritatea excentrică a celor care, uitând de sofisticarea tehnologică a gadget-urilor, aleg să își petreacă timpul în cel mai anacronic mod cu putință: citind poezie, hoinărind cu bicicleta, admirând priveliștea policromă a unui câmp cu flori sălbatice ori jucându-mă de a v-ați ascunselea cu copiii. Pare putin? Zâmbetul de mulțumire pe care îl primesc în interacțiunea cu copiii ma îmbogățește și ma edifica.

Aleg sa prețuiesc dimensiunea sacră și mirajul lucrurilor simple. Azi, înțeleg că miracolul se ascunde, deseori, în cea mai anodină și insesizabilă banalitate. Credem că este o minune să mergi pe apă, dar eu cunosc o minune și mai mare, aceea de a merge pe pământ, drept, luminos, echilibrat și senin. Ritualul de a te plimba în tovărășia unui prieten, dacă asta te conectează cu cerul dinlăuntrul tău, este aproape liturgic.

Faptele esențiale ale vieții, cum este prietenia bunăoară, sunt simple. Ele se înnobilează prin prin grija și lumina pe care o proiectam asuprea lor. Cred că am fi puțin mai fericiți dacă am ști să ne culegem bucuriile și polenul fiecărei zile nu în faptele ieșite din comun, extraordinare, ci în lucrurile simple și accesibile care ne înconjoară în fiecare zi. Observați, vă rog, cât de simple sunt lucrurile necesare și cât de complicate sunt cele dispensabile. Pentru a simți bucuria inefabilă a propriei vieți este suficient să realizezi ca fiecare clipa este un prilej.

Paradoxul omului post-modern constă în a avea de toate fără a avea răgazul de a se bucura, în tihnă, de tot ceea ce are. Suferința unui astfel de om se numește suprasolicitare și se tratează cu acele mici sincope benefice: intimitatea și răgazul savurate în lenea dulce a contemplării.

Vorbind despre simplitate îmi vine în minte un poem al lui Charlie Chaplin:

“În ziua în care m-am iubit cu adevărat, am încetat să-mi mai fie teamă de timpul liber și am renunțat să mai fac planuri mari, am abandonat Mega-proiectele de viitor.
Astăzi fac ceea ce este corect, ceea ce îmi place, când îmi place și în ritmul meu.
Astăzi, știu că aceasta se numește … Simplitate.”

Amestecul halucinant de perplexitate și derută servit aproape zilnic poate fi contrabalansat de efectul liniștitor al celor mai simple activități. Lucrurile simple au aparența unei teribile plictiseli, însă genul acesta de plictiseală este adorabilă. O prefer în schimbul agitației zilnice din al cărui spectacol nu rămâne, în cele din urma, nimic, doar cenușa unui foc aprins care întreține iluzia importanței.