Falsă analiză de hauntologie.
Tema centrală a poveștii lui Hamlet, așa cum apare ea în sursele scandinave, este supraviețuirea. Hamlet trebuie să găsească modul eficient prin care să-și răzbune tatăl, dat fiind că unchiul său se aștepta ca el să o facă (așa cum e de datoria oricărui fiu).
El poate deveni obiectul hauntologiei (hauntologia se referă la modul în care suntem bântuiți de trecut; to haunt= a bântui).
*
Duhul apare, în primele scene ale piesei, pe esplanada de la Elsinore, precum o memorie încarnată spectral. De aceea, Hamlet pare cuprins de o interiorizare corozivă. Este acea amânare, acea încetineală care, deși e bine camuflată, este deja prezentă. Este sămânța din care va răsări totul, în metaforele folosite de Hamlet, atunci când el încearcă să spună că nu va întârzia să treacă la acțiune. Duhul e un fel de emblemă a modului în care cei doi își aduc aminte de el.
Nu poate stăvili imaginea trecutului să-i năpădească mintea și resimte prezența, atât de vie, ca pe o obligație: “Să-mi amintesc?“.
**
Pe Shakespeare îl interesează memoria nedorită – cumva traumatică -, aceea care ți se (auto)impune și te bântuie la nesfârșit – un soi de memorie despre care Platon și Aristotel nu au avut prea multe de spus.
Pe măsură ce tragedia se derulează, Shakespeare ne surprinde din nou prin împletirea acestei povești a aducerii-aminte, a unei misterioase anamnesis, în care neuitarea este prea vie pentru memoria obișnuită, cu ideea unei slăbiri sau pierderi a memoriei. Hamlet își reproșează mereu, iar Duhul apare și el ca să-i impute încetineala memoriei, slăbiciunea ei.
***
A nu uita unele persoane pare a fi mai greu decât ne-am putea închipui.
