Cenaclul

Vin noaptea şi te-acopăr cu lumină... Nu ai habar cum mă strecor în vis, cum te mângâi pe aripi şi-n surdină îţi leagăn pruncii zborului promis. Strâng umbrele de pe tapetul lumii în care-ai să 

De dragul tău eu mă topesc agale și ma răsfir în patru emisfere cum se topesc prețioasele metale ca sa se facă sfinte giuvaiere ! ascultă cum răsuni în mine, ecoul tău adânc în ființa 

Dacă pașii tăi ar fi cărare Lasă-mi picioarele să simtă căldura pământului. Dacă ochii tăi ar fi stele Lasă-mi privirea să viseze spre cer. Dacă sufletul tău ar fi tunet Spulberă-mi inima și lasă-mă să 

De ce prea mult am vrut să pleci? -copil fiind, cu inocență, Gândeam c-atunci când o să treci, voi fi adult cu experiență, Că voi ști face lucruri mari, să merg ca mama la serviciu, 

E mai greu până ajungi la măduvă să te sădeşti încă o dată pentru a pune stele şi Care luminându-ţi sămânţa pe îngerii de vineri, până când osul te reacoperă şi te faci corabie pe 

Să-mi trimiți, iubito, despre tine, vești, Ce mai e prin lumea care te-nconjoară, Pieptul cui te cheamă să te încălzești Când sub ochiul lunii pielea-ți se-nfioară; Să mă strigi, a taină, când amarul nopţii Scapără 

Mi-s gândurile nuferi încătușați de levantul șubred ce i-a cuprins deodată, mi-s spice de grâu pe care le-nnodau păsările-ngenuncheate-n zbor, mi-s cireșe dulci și-amare pe care mi le săltai cândva după urechi, mi-s iarba proaspătă 

Nu fac un pas fără să fii cu mine şi nu te las din gând pe nicăieri. Mi-e primăvară-n vise şi mi-e bine chiar dacă-mpart cu tine doar tăceri. Te ştiu ca pe un munte 

Dacă ai știi, senina mea, cât de simplu am ajuns să gândesc: Nu mai vreau să beau ceaiul de seară cu Dumnezeu, aș da – în schimb – orice pentru a mă pierde în fiecare 

Când valul înțelege că el este oceanul, Și zbaterea de maluri îl duce iar în larg, Rostogolind un vuiet pe ape ca mărgeanul, El spumegă și rupe catarg după catarg, Spinarea-și încovoaie și spumegând se-întoarce