Cenaclul

Cu zat şi vise te pictez pe piele, Când zorile-mi bat darabana in plafon, Iar noaptea fuge slutã, in proptele Şi-o inima repetitiv, tot sare-n patefon. Cu ape reci, pe tample te-alint, Dintr-un izvor ce 

Mă doare că nu ştiu nimic de tine, Că nu te-arăţi pe niciun drum de vis. Vreau să te-aud spunând atât: "Mi-e bine! Încă nu m-a-nghiţit niciun abis!" Nu am ales să-mi pese, dar îmi 

e atâta ploaie încât nu se mai aude sunetul zborului aripile mele atârnă de pleoapele cerului şi sufletul a rămas cenuşa trupului dincolo de ziduri

cărarea mea e zidită din cuvinte și din rodnice vise menită să-mi poarte pașii o clipă cât o secundă de fericire copaci albi și albaștri o străjuiesc învăluindu-mi plânsul în roua dimineții, tăinuindu-mi sufletul și 

Suntem într-o-închisoare niște umbre Mereu zbătând gamele de pereți, Niște cobai prinși între gratii sumbre, Experimentul suferindei vieți. Și mergem din durere în durere, Pășim cu teamă între chin și chin, Luptând nedrept cu-a iadului 

Ce zgomot trist fac inimile noastre atunci când se iubesc, Ca într-o lume în care lupte puternice se răspândesc, Ca și atunci când se nasc obsesii pentru tot ce-i nebunesc, Lăsând în urmă tot ce 

Penelul scrie Ce-i dictează mintea. Ba nu, inima! Căci mintea nu mai e prezentă S-a dus demult, Şi-au rămas doar sentimentele Ce sunt sfărâmate La fiecare oprire a inimii mele Pe malul alunecos al alteia; 

Au expirat cuvintele-mi nescrise, metaforele-au devenit tăceri, Iar versurile toate fost-au zise și-i sacrilegiu să îl iau pe Ieri, Să-l tot îmbrac în haine demodate, să-l înnoiesc, dar cu același stil, Să-l primenesc, dar doar 

astăzi vântul îşi face de lucru printre noi nisipul îşi urmează chemarea biciuindu-mă ziua pândeşte solstiţiu dezmorţindu-şi pielea şi se adună în oglinda cerului covrig în jurul cozii soarele a uitat unde trebuia să ajungă, 

Hai, toarnă din sufletul tău că vreau să mi-l clătesc și eu pe al meu, că tu ești cea mai pură tărie până când moartea va dori să mă dau ei c-o ultimă șoaptă târzie 

Când te vei trezi, voi fi de mult plecată. Când vei deschide ochii voi fi mult prea departe ca să mai poți întinde mâna să mă aduci înapoi cum ai făcut-o atât de uşor de 

Prin crăpătura îngemânării am privit cu dor de început. Respiraţia dimineţii am simţit-o pe obraz ca pe ceva ce îmi amintea de prezenţă, de fiinţare. Din lumea rămânerii în repaus în lumea începutului trecerea era 

Te blestem sa gusti cu aceeasi lingura Sa gusti din amara-mi asteptare Sa simti cum deznadejdea ma impresoara Te blestem acum...ca de iubit am obosit... E gandul cel de pe urma, al disperarii crunte Am