Când valul înțelege că el este oceanul,
Și zbaterea de maluri îl duce iar în larg,
Rostogolind un vuiet pe ape ca mărgeanul,
El spumegă și rupe catarg după catarg,
Spinarea-și încovoaie și spumegând se-întoarce
Nimic nu-i stă în cale, nici vânturi nu-l opresc,
Mergând spre libertate, furia să-și descarce,
Iar apele sub creasta-i semeață, clocotesc.
Rechinii fug deodată de forța uriașă
Coboară în adâncuri scăpare căutând,
Și nu se mai ridică balena ucigașă
Să își pândească prada prin peștii cei de rând.
Asemenea și omul când prinde a pricepe
Că-în el este puterea, că EL E CEL CE E,
Să nimicească lanțul sclaviei, va începe
Și nu-i vor sta în cale toate oceanele!
