Poezie

Beau singurătate îmbrăcat în albe veşminte De plăcere sau tăcere, ecou către cele sfinte! Sănătatea sufletului meu strofe neterminate, Nopţi nedormite, vanitate, atâta răutate. Cerând voie să-mi fie dor într-un mod alert Să pleci! Să 

Tu esti Eu, Eu sunt Tu... Cine stie De cand Ne-a ales Iubirea Sa-i fim chip... Te-am cautat intr-o mie de vieti, Cum cauti lumina in intuneric Si te-am gasit asteptandu-ma, Rezemat de marginea timpului, 

Chiar şi-ntre lumi, cu gându-s tot la tine. Ce dacă-n juru-mi umbrele roiesc și zdrenţuiesc seninul pe coline. Cu un surâs prăpăstii îmblânzesc și-mi leg de vântul stărilor o clipă care-nspre cerul tău mă va 

Dulce eu, amar tu Sărat tu, apă eu! Ai aflat drumul până la noi? Unde este hotarul dintre două vieți? Jumătate la mine, jumătate la tine Iar amândouă jumătăţi încununate Strălucesc a mii şi mii 

(N-am ştiut cât de aproape era depărtarea ta, până când ai oftat, respingând trei infinituri deoadată.) Timpul stătea într-o poziţie incomodă înghiţit de ultima eternitate. Bătrân cât toate vremile, îşi ostoia foamea cu matricea fericirii. 

Doamne, câtă risipă de culoare e-n toamna asta! Cât de mult frumos se zbuciumă-n lumină când e soare că îmi stârneşte-un dor de mers pe jos prin frunzele acestea risipite de nemiloase vânturi pe cărări 

Bate vântul frunzele Și-mi leagănă visele, Soarele, până se stinge, Aripile mi le frânge. Plouă ploaie-în părul meu, Să mă fac un heleșteu Și-n oglinda apelor, Stingă-se lumea de dor. Ieși lună de după nori, 

Într-o zi, cred că ieri, am rupt o floare și am rugat-o să-mi vorbească de tine, iar ea – frumoasa – a început sa inflorească.

Ce zodie-nveninată te-a adus pe lume? Tu ce-mpleteşti minciuni în şirul elocinţei, De spui că mă iubeşti, te-ntreb anume Veşmânt pentru iubire e rasa suferinţei? Zâmbind împrăştii-n jurul tău otrava Deşartelor credinţe în lacrimă şi 

Curg streşinile-nlăcrimând viori, Ce-ardeau acum o lună… Pastel de vremuri şi culori, La geamuri se adună. Perdele flutur răspândind fiori, De rece dezmierdare… Si se aud din depărtări, Chemări de răpitoare. Stă zgribulită într-un strigăt 

E o frică aşezată pe secunda în care îţi numeri paşii, nu ştiu s-o numesc, dar e posibil ca nici un paznic de păcate să nu mai primească flori la uşa raiului. O să rămânem 

Aș putea să-ți fiu soare Rază în a curcubeului culoare Să-ți mângâi cu căldură chipul Să-ți învelesc cu iubire trupul. Aș putea să-ți fiu furtună În stropi vii să mă preling Peste trup și să 

Îmbrăţişam copacul bătrân, ostenit de bătaia puştii atunci când căprioara s-a ascuns în spatele lui. Urma glonţului s-a umplut acum cu botul umed ce-l sărută în fiecare zi şi îl adapă să-i mai rodească frunza 

Pictat, tu îmi zâmbești Ca din oglindă... Sau parcă nu... Aievea te privesc- Ești fluturele-n care-ncearcă Să se prindă Văzduhul meu puternic De lumesc. În orizont, la margine De mine, Mii de hotare ne-au înlănțuit- 

Sunt gelos pe frunzele care cad și pe hainele care te ating, pe soarele care iți alintă chipul pe somnul care te învăluie, și - de un timp încoace - pe oglinda care îți redă