Din pânza rece ce curgea Pe sub pământ, cândva... Am scos sus, la lumină Cu cofa plină, Apa vieţii. Din firul apei, am luat Atât cât soarta s-a-ndurat. Născută apă-n strat freatic, Noi am trudit
Încă îmi şade sfios pe perete calendarul de anul trecut cu ultima zi a lui iulie încercuită, celelalte luni, celelalte zile au urechile ciulite şi ne întreabă în şoaptă, când ne împăcăm. Dacă-ţi faci rânduială
Am în palmă tot ce mi-a rămas, o mămăruță ce a rătăcit calea, eu sunt universul ei, ea e rătăcirea mea, zborurile noastre stau încrucișate pe un ram, asteptându-ne în aripi, doar vântul să ne
Du-te lună și te-ascunde După nori, pe nu știu unde, După nori și după stele, După lacrimile mele. Stelelor, vă stingeți toate, Să coboare neagra noapte, Să învăluie pământul, Precum mi-a-învăluit gândul. Bolta cerului să
Mânuțele-n pernă pune-ți,copile, și dormi legănat, de-ngerași ocrotit, cu tine în gând, număr nopți, număr zile, asa vreau sa fii: mereu fericit! Și carul mare din cer te veghează și luna și ea se plimbă
Se poartă alb-negru pe ceruri și-n gand și-n zorii de zi și-n primul cuvant, cerneala aleargă, pigment nu-și găsește, iar pana (tot albă) cuvântul greșește speriată de ploaie-n sincopa-i vioaie; sub norul integru se poartă
Țin doliu alor mele gânduri Ce mi le furi neîncetat. În patimă-mi transformi cuvântul Plin de-un fior neîncercat. Noaptea îmi apari în vise Cu-n buchet de Nu mă uita, Cum pe cer, în stele-s scrise
Te-am sărutat cu soarele, căci sufletul meu se plimba, cu razele lui jucăușe, în pridvorul zorilor, între cer și pământ. Te-am sărutat cu gândurile, lăsându-le să curgă de la soare la pământ, într-o cascadă de
De n-ar fi să rămâi... ce pot eu face, Decât fântână unui dor adânc şi greu să fiu? Să limpezesc cu lacrima-mi desfrâul unor ape Ce fac cărări iubirii şi tot spre tine curg... Visez
Frumoasă și tulburătoare, Visele-i dulci le răscolește. Și o inspiră, ca pe-o boare. Încet, încet el o iubește, Se-mbată de al ei parfum Și de sărutul cel fierbinte. O pierde însă ca pe-un fum, Dar
Mi-a bătut la usa casei toamna Imbracata-n frunze ruginii Asternand pe pragul usii mele O speranta vie c-ai sa vii... I-am deschis sfioasa usa casei Loc facandu-i ca sa intre-n hol. M-a privit adanc in
Te odihneşti sub teama Cu care toamna creşte în noapte, oprit din efortul de a şti că trăieşti. Simţi nisipul cald Ce-ţi mângâie tâmplele reci, asudate De prea-multele griji Ale anotimpului ce va să vină.
Pune-ţi sub tălpi aceste fărâme Din inima mea căzute curând Dezleagă-le taina, tomnaticul gând Nicicând n-ar putea să dărâme Cetatea de doruri zidită în plâns Cu mâini şi lumini tremurânde, Vezi urmele-acestea plăpânde? Nisipuri de
În chip de Adevăr și de Iubire Tresaltă-n suflete nebiruite mărturii, Ce-și decorează mantia de dor, în înfrățire, Crezând făr’ de mirare în virtute, mii și mii… Se lasă-n voia unui veac ce stă la
Du-mă pe brațele tale de vânt. Pe note înalte-am să râd și-am să-ți cânt. Du-mă pe brațele tale de stele. Vedea-vei lumina-n privirile mele țâșnind către lume. Uimită de forță va știi-ntr-o clipită că iubirea