Am întins mâna stângă spre cer
Și mi-au căzut în ea câteva clipe
Bătrâne, obosite si urâte
Și eu reflectată în ele
Am întins mâna dreaptă mai apoi
Și am simțit o mâncărime ușoară, o adiere
Ce a plecat nerăbdătoare, arzând și visând
Din palma mea murdară, muritoare
Am întins apoi capul spre cer
și cu cel mai lung fir de păr
Am prins o stea și am tras-o la mine…
Îmi plângea steaua iar eu nemiloasă
Îi ceream Nemurirea
Ce-i aia? Ce-i aia? Mă întreba naivă
Și nu știam ce să răspund.
Astfel am învățat clipa, repausul
Și adierea, atingerea și am învățat
chiar o stea, durerea.
Dar eu, eu ce-am învățat?
Moartea! -îmi șoptesc clipa, adierea și steaua, ironice.