mă tem c-am obosit prelung în mine
de ţipătul nesomnului din gând,
de viscolul prin care-mi zburdă timpul,
de tot ce-a fost târziu sau prea curând…
într-un spital al nopţilor pierdute
zac răsărituri fără de-nţeles,
de-am câştigat sau de-am pierdut vreodată
mă tem că azi oricum nu are sens
pentru că am albit în nerăbdarea
de-a mă-mprimăvăra la nesfârşit
şi printre ziduri căutând ferestre
mă tem cumplit că tare-am obosit.
mai pasc în sânge cai fără zăbală
şi-n coama-mi păsări şi-au făcut cămin
dar prin cenuşa îngerilor arşi
găsesc doar şerpi la care să mă-nchin.
mă tem c-am obosit prelung în mine
de întuneric, de risipă şi… de tine.
