Poezie

mi-e atât de teamă să nu te repet să nu te repet să nu te repet...

Sunt sunete ce la aud în depărtare Firave, ca o umbră ce nu mai apare, Cădura sufocantă din serile de vară, Cafeaua de afară, tot mai amară. Nimic nu mai mişcă în jurul nostru, Se 

Un tu, un eu, un el, o ea... îmi pare o combinaţie perfectă cine oare, vreodată, ar putea-o destrăma? Un eu, un el, un tu, o ea...

Prin simțuri percep ceva catifelat, ferm, familiar. Da, știu, ești tu întinsă în al meu pat, în gând, acea corabie de sentimente spuse, vrute. Alegerile toate sub pătură sunt frânte, peste, o încleștare de degete 

Te-aş recunoaşte dintr-o mie, Fără să te fi privit, fără să-ţi fi fost, Îţi ştiu fereastra şi luna din chilie, Şi palmele ţi le cunosc. Te-aş recunoaşte orişiunde Îmi e de-ajuns o frunză să-ţi trimit, 

Prea repede plecat-ai iar, iubito! Luat-ai și din mine jumătate Și părăsit-ai lumea ce-ai croit-o Acum trei luni, din presărate șoapte. Luat-ai verdele aprins din ramuri Lăsându-mi doar o palidă crenguță... Nu știu descoperi a 

mă arzi în timp și timpul arde ești templul ce ridică umbre moarte. ești un sărut ce tăinuiește și zile-ploi și ploi în noapte. doar în deșert mai desenezi tăcere... nisipul a-necat și ale tale 

Ştii că nu sunt mare fumător, dar le aprind ca să umplu un gol. Pe acolo intră frigul şi poate de-aia mi-e spatele rece tot timpul. Am fumat o oră, două, trei, până am simţit 

În părul tău simt un miros de toamnă și-al dorului ce mă despică și m-adună - apropie-ți miezul buzei tale să simt în formă primordială cum răsună atomul sângeriu și-nseninarea când pieptul tău și gura 

În noi stă marea – fericire simplă Și focul ne îneacă visele pierdute. Credeam că nu voi mai iubi iar soarele Și toate vor fi doar apus și aripi frânte. Tu m-ai chemat la malul 

Tăcerea cailor mei împușcați în suflet, a spart orgoliile tuturor. Alergau verde când cineva le-a întrerupt fuga spre trecut. Căluții mei au scuturat din cap, au nechezat a moarte și-au căzut în genunchi în fața 

Un zâmbet trist - o sabie în teacă - Două tăişuri strânse-n piele. Fine ... Aş bea din aer ora care pleacă Să pot sclipi în ochiul lunii pline; Sub semnul tandru al înnobilării Aş 

Mă regăsesc în toamnă iar iubite! Privind către frunze adormite Mă îmbăt cu jocul lor de culori Pe care înveți cu timpul să-l adori. Mă ține trează vântul de seară Melancolia se topește ca o 

zbor în zig-zag prin anotimpuri impare din care cad ninsori de gând nerostit până când mă vei striga cu soarele să mă întorc cu liniştea pe aripi în zarea certitudinii că exişti şi-ţi scuturi paşii 

Stimată domnişoară, sînt îngerul tomnatic, născut dintr-o beţie a saltului în gol, port în genunchi sfielnici elan de cal sălbatic şi vulturii dorinţei, flămînzi, îmi dau ocol. Priveşte, domnişoară, cum construiesc soldaţii un pod de