Sunt o busolă veche fără ac

Nu mă-ntreba de ce, câteodată,
îmi pare că în lume-i numai frig,
de ce privirea mi se-ncețoșează…
și dacă tac, de fapt, pe cine strig.

Nu-mi cere să-ți răspund. Va fi lumină.
Un munte-ți va părea orice adânc.
Urcând, din zală-n zală, te apropii
de vârfu-n care ancora arunc.

Cum m-aș întoarce-n timp… Numai o clipă
să-ți încălzesc picioarele în mâini,
suflând ușor în pana unui înger,
să-mpart cu tine coaja unei pâini…

Zâmbind, s-ar umple spațiul dintre lucruri
în care eu – busolă fără ac –
dizolv cerneală-n apa unei lacrimi
ca muntele cu marea să-l împac.

Puterea lor puteri să-ți dea și ție,
lumină-n miez de noapte și-n apus…
Și-atunci să vezi cu câtă bucurie
se aburește ochiul stelei, sus.

Ne bucurăm pentru că ne citești. Webcultura există cu ajutorul donațiilor cititorilor săi.
Ne poți susține prin intermediul unui abonament lunar

sau prin intermediul unei donații.

Mulțumim.

Mioara Băluță

Mioara Băluță De același autor

Pentru a publica în cadrul Cenaclului WebCultura trimite-ne textul tău prin intermediul acestui formular. Și, nu în ultimul rând, te rugăm să citești și cele câteva rânduri scrise aici. Important: autorii care au publicat deja cel puțin trei creații în paginile Cenaclului și doresc pagini de autor sunt rugați să ne contacteze prin intermediul aceluiași formular.

Recomandări

Adaugă comentariu