Nu mă-ntreba de ce, câteodată,
îmi pare că în lume-i numai frig,
de ce privirea mi se-ncețoșează…
și dacă tac, de fapt, pe cine strig.
Nu-mi cere să-ți răspund. Va fi lumină.
Un munte-ți va părea orice adânc.
Urcând, din zală-n zală, te apropii
de vârfu-n care ancora arunc.
Cum m-aș întoarce-n timp… Numai o clipă
să-ți încălzesc picioarele în mâini,
suflând ușor în pana unui înger,
să-mpart cu tine coaja unei pâini…
Zâmbind, s-ar umple spațiul dintre lucruri
în care eu – busolă fără ac –
dizolv cerneală-n apa unei lacrimi
ca muntele cu marea să-l împac.
Puterea lor puteri să-ți dea și ție,
lumină-n miez de noapte și-n apus…
Și-atunci să vezi cu câtă bucurie
se aburește ochiul stelei, sus.
