Ion Popescu-Gopo: câteva gânduri si prima animație românească premiată la Cannes.
“Ați colecționat vreodată soare?
Eu da! Am strâns fel de fel de sori, pictați, gravați sau ciopliți de om, după modelul strălucitor al soarelui de pe cer. Am găsit sori cu nas, cu ochi, cu gură, cu flăcări ca o coamă, sori cu raze ondulate, sori cu săgeți, sori rotunzi, ovali. Odată am citit “soare” chiar sub un pătrat.
Am desenat și eu un soare, dar altfel, așa cum nu l-am văzut niciodată. Era un soare foarte frumos, nu așa rotund și urât ca cei de azi. Așezate pe creștetul lui, planetele îl împodobeau minunat. Neptun, Saturn, Venus erau pe vremea aceea niște bucle blonde, prinse-n ace de argint, pe care unii le numeau comete. S-a întâmplat ca planeta care-i era soarelui nas, o planetă albăstruie, cu multe meridiane, să fie cea mai umedă și… e firesc că, acum câteva miliarde de ani, soarele a strănutat… Atunci planetele s-au risipit în spațiu și-au început să alerge fiecare pe orbita ei – așa au hotărât, mai târziu, astronomii. Că soarele a rămas chel și rotund, că s-a făcut foc de ciudă și-a început să lumineze ca ziua – asta o știu astăzi și copiii.
Desenând soarele acesta risipit, m-am ales cu o fărâmă din el, planeta umedă și curând am desenat o altă fărâmă din planeta aceasta pe care am numit-o: omulețul.”
Ion Popescu-Gopo (1 mai 1923 – 29 noiembrie 1989)
În 1957, scurtmetrajul “Scurtă istorie” a devenit prima animație românească premiată la Festivalul de film de la Cannes.
“Când am văzut că nu pot să egalez perfecțiunea lui tehnică, am început să fac filme anti-Disney. Deci, frumusețe – nu, culoare – nu, gingășie – nu. Singurul domeniu în care puteam să-l atac era subiectul. (…)Am făcut un omuleț cu mare economie de linii. Ochii lui sunt două puncte, nu și-i poate da peste cap și nici nu se uită galeș. Mi-am redus de bunăvoie posibilitățile. Gura lui este aproape imobilă. Nu am folosit nici expresia feței. Subiectul însă a căpătat forță.” (Ion Popescu-Gopo)
(sursa: Gopo.ro)
