Cenaclul

Trag de mine, explodez pe dinauntru, La exterior indiferent și rece, și parcă se-ntrece cu mine un alt eu cât zece, apoi dispar un timp, cât, interiorul se reculege. Visez multe, uneori mă visez în 

Ce sadică ești cu mine Pe acest pat din jar: Sunt doar a ta pradă? Trebuie sa fiu solidar? Ochii noștri nu se recunosc- Ai mei-s negri de lumină, Ai tăi? Râdem ca doi nebuni 

Chipul tău, proiectat în vitrina magazinului de ceramice… Reflexie în culori gălbui, născută din ondulaţia luminii pe toate acele forme mai mult sau mai puţin stranii, din lut copt – oale, ulcele, vase, amulete, idoli, 

De multe ori aștept să vii Și azi, și mâine, și-n eternitate Să-mi spui că ți-a fost dor să fii Că poate ești, dar doar pe jumătate. Ne-am întâlnit și poate-am supărat destinul Căci s-a 

Îmi plec gândurile și îmi aud tremurând speranța. Șerpi vineții ce-mi leaga ființa de pământ dragostea de ură, iertarea de răzbunare pamânt căruia, odată, ii dedicai ofranda delicată a inimii credință dulce si doar de 

Cu ochi plouați de somn îți caut chipul În semirealitatea dimineții. Încet, perdeaua de ceață se ridică, Trăgând ușor după ea Un zâmbet împietrit. Picioarele tale alungă rătăcite Cearceafurile albe, pline de noi. Le împingi 

Te-aș săruta, acoperindu-ți trupul cu totul așa acum frunzele, - când e toamnă - adumbresc pământul ca să-i țină de cald!

Se așterne ceata peste orașul adormit Precum o boala ce se raspandeste-ntr-un corp sanatos Particule mici de apa plutesc în aerul rece de dimineață, Asta e o zi de primavara întristata. Vântul rece împrăștie un 

Am fost strigăt fără glas, Am fost umblet fără pas, Am fost capăt de răbdare, Până la înstrăinare. Am fost frunze veștejite, Am fost câmpuri despletite, Am fost foșnet fără zbor, Peste albul nopților. Am 

Dă pagina și Desenează-ti buzele Pe umărul meu stâng Zgâriat de ace. Lasă-ti amprenta mâinilor Tatuată pe pieptul meu Ce tânjește după QRS-urile tale. Cerne-ti mirosul peste toată ființa mea. Umple-mi plămânii Cu umbre de 

Crepusculul acesta mă prinde mut şi trist, prin venele durerii mai trece-un pic de miere, am să te reconstitui, atît cît mai exist, din tot ce-a fost visare, din tot ce-a fost cădere. Ți-am răcorit 

Dor uitat în colţ de suflet Troienit de ceruri grele Doborâtă peste sipet Rup zăvorul către stele! Cuibărită într-un cântec Vechi, pierdut de un pian, Mă dau unei stele-n pântec Să mă nască peste-un an 

Uneori, din colivie omul își face cetate, vede ușa din fața lui dar îi e greu să se ridice să o deschidă… Soarta?. E în mâinile lui. Oricâte haine ar îmbrăca și ar dori să