Amintirea sunetului de clopoţel ce vestea sfârşitul trimestrului şi începerea vacanţei de primăvară mă însoţeşte şi acum… Fugeam cu ghiozdanul în spate spre casă cât mă ţineau picioarele să ajung mai repede pe tărâmul vacanţei… la ţară. Vacanţa de Paşte avea parfum de narcise şi liliac înflorit, culoarea lalelelor şi livezilor înverzite, iar gustul… de viaţă şi Înviere.
Drumul spre bunici totdeauna era lung şi anevoios, Bărăganul uneori părea că nu se mai sfârşeşte, dar la capăt de drum ne aşteptau mereu în poartă bunicii. Ograda toată se scalda în mireasmă de pâine caldă coaptă în cuptorul de la drum. În casă mirosea a proaspăt,semn că bunica “lipise cu pământ” şi văruise. În grădini pomii erau îmbrăcaţi în straie albe şi curate de var, iar pietrele de pe marginea aleii păreau şir de mărgăritare.
Aşa începea Săptămâna Mare… În noaptea Învierii îmbrăcăm haine noi şi încălţam pantofi de lac, iar bunica mă ţinea strâns de mâna până la poartă bisericii. Parcă-i aud glasul: “o să stăm mult… să nu te vaiţi de picioare că nu ne întoarcem acasă până nu cânta cocoşul în altar!”.
Şi se ţinea de cuvânt. Nu pleca, dar nici eu nu mă plângeam vreodată. Era o noapte plină de curăţenie şi împlinire. Nu se cădea să dorm acasă. Treaba cu cocoşul nu prea o înţelegeam, însă atunci când glasul lui umplea biserica de cantec era deja aproape ziua. Drumul spre casă îl făceam cam greu jumătate adormită şi înfrigurată.
Somnul din dimineaţa de Paşte nu o să-l uit niciodată… era parcă uşor, cald şi mult mai curat. O auzeam pe bunica vorbind cu femeile din sat care aduceau farfurii să împartă, însă nu mă trezeam niciodată. Nici azi nu ştiu dacă bunica dormea vreodată când ne întorceam pentru că era mereu “deşteaptă” aşa cum spunea ea…
Glasul ei ne trezea anunţând pe mama: “Mergi şi trezeşte fetele alea să mâncăm!”. Asta era momentul aşteptat… Ne spălăm obrajii cu apă, în cană cu ou înroşit să fim sănătoase şi rumene la faţă tot anul. Apoi fugeam în grădina. Adoram mirosul primăverii şi răcoarea dimineţii de Paşte. Adulmecam fiecare parfum de bujori şi garofiţe… era semn că se apropia ziua mea.
Şi din reveria asta a mea mă trezea tot bunica… “Aia mică unde s-a băgat? Hai la masă!” Masa de Paşte era o pleiadă de gusturi şi miresme. Bunicul,fost prizonier în lagăr la ruşi, rămas fără vedere ne lăsa mereu să câştigăm bătălia ouălor ciocnite. Zâmbea: albastrul ochilor lui capăta un senin aparte când noi câştigam.
Şi am câştigat. Culoarea ochilor lui o port cu drag, iar amintirea acelor zile o voi lua cu mine dincolo de zare…
Şi am câştigat o copilărie minunată, şi am trăit curat zile de Paşte.
Iar azi peste zeci şi zeci de ani, în dimineaţa de Paşte voi ţine albastrul ochilor ascuns de lumina zilei, poate tu, bunico dragă, mă vei trezi la masă şi tu, bunicule, îmi vei lasă oul cel strajnic.
Şi încă ceva bunica… să nu uiţi a-mi trimite bujori şi garofiţe că se apropie ziua mea.
