Lumină printre spectre

“Paradoxal, pentru a ieşi la lumină trebuie să ieşi din lumină… condiţia este să ştii foarte bine ce vrei să vezi. Iar pentru asta e nevoie de curaj.”

Textul Umbre. Un studiu, montat recent pe scena Teatrului Excelsior, depăşeşte nivelul  lăudabilului din raţiuni ce ţin de mult-teoretizata încurajare a “tinerilor condeieri” şi se revendică  din categoria lucrărilor izbutite.

Când se întâlneşte cu o echipă de realizatori  inspiraţi şi cu actori entuziaşti, generează un spectacol de-o surprinzătoare acuitate. Așadar, spectacol de la Sala Studio a teatrului bucureștean are la bază două piese: Jocul de-a teatrul de Georgiana Barcan și Umbre de Ilinca-Anamaria Prisăcariu. Montarea – realizată de regizorul Horia Suru – este structurată după cele două părți: Jocul de-a teatrul (piesa laureată a Concursului de dramaturgie pentru adolescenți- New Drama, 2015) și Umbre, o completare care amplifică sentimentul de manipulare, marasmul întunericului, dar care lasă, totuși, să se întrevadă o rază de speranță.

Piesa pare să aibă ca motiv central “odioasa perversitate a lumii”, idee care l-a scos din minţi pe Heinrich von Kleist (autorul s-a sinucis la vârsta de 34 de ani, sufocat de un sentiment de adâncă furie şi de eşec). Textul este un potop emoțional, clocotind de pulsiuni și de încrâncenare. Pe discreta scenă, în spatele farmecului oferit de costume și de întreaga imagerie multimedia (Video & Sound design – Luca Achim), se adăpostește o lucrare închegată.

Umbre.Un studiu aduce în prim-plan idei precum manipularea, închistarea, frica, lipsa de reacție, marasmul, relațiile defectuoase și nevoia de asumare/curaj, asamblate după o rețetă proprie. Arhitectura scenei (imaginată precum o cutie), pătrățica albă din fața fiecărui personaj, ecranele video, pe care se derulează proiecțiile în alb-negru, toate participă la angoasă și multiplică efectul de perspectivă. Atmosfera (cu tentă expresionistă) de la începutul reprezentaţiei, în care albul şi negrul îşi dispută întâietatea în accente de tensiune, este bine marcată de prelucrările sonore. În asemenea context, orice element banal poate căpăta aspecte terifiante: chipurile și trupurile contorsionate de pe ecran, laptele matern filmat în forme spectrale, abstracte, pașii apăsați ai mulțimii și huruitul “gloatei” (Scenografia – Horia Suru). Răzbate clar, totuși, unul dintre motivele acestui spectacol: “Paradoxal, pentru a ieşi la lumină trebuie să ieşi din lumină… condiţia este să ştii foarte bine ce vrei să vezi. Iar pentru asta e nevoie de curaj”.

Reprezentația se deschide cu proiecții multimedia, apoi ne sunt prezentate personajele, dispuse ca într-un interogatoriu, în care rolurile și pozițiile se schimbă în repetate rânduri. Eroii de pe micuța scenă – claustrofobic delimitată de jocul de lumini și de acustica violentă – par desprinși din peliculele realizate de Tim Burton. Regizorul își concentrează atenția asupra raporturilor variabile dintre cele trei personaje aflate în scenă, făcând apel și la flashbackurile susținute audio-video (Copiii: Daniel Cosmin Țâcu, Sara Maria Ghimpu). Torentul de interogații lansat de binomul Călău-Condamnat invocă, în replicile șoptit-răstite, noțiuni precum justiţia şi morala, justiţia şi violenţa, justiţia şi orgoliul, justiţia şi credinţa. O dezbatere de factură morală se creează în dialogul dintre cei doi eroi. Acest duo actoricesc, în alb-negru – deschide calea abisului, dar într-o notă depresivă. Marian Rădulescu, în rolul Călăului, dă dovadă de subtilitate şi fineţe în reliefarea mecanismelor psihologice ale internalizării vinovăției. Negrul costumelor domină personajele, iar lumina concentrată pe figurile actorilor evidențiază intensitatea trăirilor. Scăldat în lumina reflectoarelor, chipul Condamnatului reflectă neliniștea acestui personaj. Oliver Toderiță este expresiv, iar  privirea plină de inteligenţă însumează şi rezumă tulburarea, dar și fermitatea acestui personaj. Injustiţia îi provoacă omului cinstit o adevărată răscolire a sentimentelor, îl pune faţă în faţă cu sine, cu comunitatea, cu “sistemul”, şi – mai ales – cu umilinţa.

Personajul Mama, interpretat de Isabela Neamțu, ne trimite cu gândul la Bree van de Kamp, din celebra serie TV Desperate Housewives. Ca și eroina din serial, Mama are o atitudine dusă în extremă: perfecționistă până la limita nevrozei. Tulburările obsesiv-compulsive insinuate de comportamentul ei s-au transferat către Fiul îndurerat. Suflul personajului Condamnatul permite spectatorilor să anticipeze vârtejul de emoții stârnite de replicile sale. Dialogul mamă-fiu este răscolitor. Interpreţii îşi desenează, cu abilitate, personajele aflate în dezacord cu realitatea.

Opțiunea regizorală pentru actrița Isabela Neamțu în rolul Mamei a fost una inspirată. Afişând o glossy surface, costumată  în stilul anilor ’50, cu o coafură înaltă ce insinuează voința de-a se impune, strânsă într-un corset chinuitor, lasând la vedere un trup aproape de perfecțiune, Mama/Isabela Neamțu este glacială, controlată, aparent stăpână pe sine, pe câtă vreme, Fiul/Oliver Toderiță încearcă să țină în frâu nelinștea care i-a tulburat viața și i-a provocat coșmaruri. Ritmul și tonul din vocea ei sunt controlate cu precizie, reușind să reproducă exact cu aceeași inflexiune același discurs de mamă “responsabilă”. Complexitatea abordării  lui Oliver Toderiță sintetizează personajul într-o zonă mai adâncă de adevăr şi durere, cu mijloace artistice excelent stăpânite. Privirea albastră exploatată și-n text, dar și de light-design (Light design – Adrian Neculce) îl apropie, considerabil,  din punct de vedere vizual, de tulburătoarea privire a eroului central din capodopera zefirelliană Jesus of Nazareth.

Frumos compus sub raport plastic, vizual-vocal şi actoricesc, spectacolul este o reuşită. Scena din Sala Studio devine, timp de cincizeci de minute, o mică enclavă, bântuită de nevroză și aminteşte spectatorului de fragilitatea condiţiei umane, de nevoia omului de-a ieși din umbră, la lumină.