Una dintre încercările la care este supus omul contemporan (și în ultimul timp parcă voit-afișată) este practica – penitentă sau cu bucurie asumată – a postului. Devine chiar un mod de a fi să postești, să comanzi mîncare de post sau să îți asumi, de multe ori în văzul celor din jur, practica, valorile sau manifestările creștine. Învelișul ia locul miezului și suprafața devine esență.
Mă gîndesc, cu o oarecare speculație lingvistică, la echivalentul englez al verbului a posti: to fast, care este foarte apropiat de to fasten. A posti, to fast, în primă accepțiune, are, dincolo de ideea de a ține post, ca omonim a face ceva în grabă, a se grăbi, iar adjectivul este, ca percepție imediată, axat pe rapiditate și pe o mișcare iute, nu numai în sens temporal, ci și ca dimensiune spațială. To fasten, în schimb, este verbul care are, aproape întotdeauna, atributele unei constrîngeri. Este verbul potrivit pentru a fixa (de regulă o centură de siguranță, ceva ce ne leagă și ne dă o stabilitate).
Postul, în sine, este cel care ne leagă și ne asigură de ceva. Însă, în ultimul timp, parcă cele două accepțiuni se întrepătrund și omul contemporan mizează mai mult pe latura lui rapidă, a lui fast, iar siguranța lui fasten tinde să fie doar învelișul, nu și esența. Nu pot să nu merg mai departe cu gîndul la literalul post din engleză. To post este, în engleză, a informa, a posta, a afișa, a trimite (tot ca sens informativ), a actualiza… El descrie o serie de verbe care țin de registrul afișării, al informării, al actualizării – și îmi pare că aici este și sensul denaturat al invaziei electronice și al televiziunii: ieșim din zona fixării, a asigurării, a constrîngerii și derapăm voit spre latura afișării…
Ne îmbrăcăm în haina postului și vrem să stăm la cina cea bogată. Și, culmea, o facem chiar cu fast, cu pompă, în văzul celor din jur. Uităm că nu trebuie să ne afișăm pentru a fi smeriți, ci trebuie să ne smerim pentru a ne înălța…
