Cenaclul

Zi de zi tânjim prin vis Sa simțim ca-n paradis Aripi in zbor plutesc domol Catre al inimii meu dor! Cuvinte sfinte pecetuiesc uitarea A ceea ce ar fi fost cândva sa fie Era o 

În cadrul ultimei dezbateri televizate nu s-a declarat nimic în legătură cu intrarea în iarnă a poetului. La fel au procedat agențiile de știri și institutele de sondare a opiniei publice, care n-au spus nimic 

Suspine prin ger zburând urgisite În cele patru zări nins-hămesite Duc cu ele gânduri împietrite Care se sparg de ziduri şi case adormite! Spre zarea de est - gândul de dor Plin de jarul unui 

Ghiocel albit de nea, cu pleoapa deschisă spre lumină, scoţi căpşorul de sub plapuma iernii şi flirtezi cu primăvara. Pe tâmple ţi se vede sărutul ninsorilor. Urmele paşilor tăi păstrează copilăria. C-un surâs pictat de 

În ape cântecul e răsturnat Pe un pervaz ard trandafirii mamei Privind tabloul cu senin pictat Ce năpădește marginile ramei Un trubadur aleargă o fecioară Cu dragostea din pieptu—i s—o răpună Dar fata se ascunde—a 

În ochiul care doare de dorinţe plânse Şi-n oase port albul iernilor neninse . Pe umeri duc ţipătul păsării de gheaţă , Paşii mi s-au încurcat în azi , Să-i pun în ordinea de mâine 

Dimineţi risipite din boabe de rouă sunt oamenii, înfloresc odată cu razele de soare, îşi plăsmuiesc universuri, îşi deschid porţile sufletului, pictând în vise mirări şi povestind amintiri mai târziu. După-amiezi de treceri în zbor 

Visul amirosind a tămâioară Plutește dincolo de anotimpuri, În serenada florilor de primăvară – Parfum de cer ascuns-n gânduri, Ghiocel ce-ai răsărit fără veste – Lacrimă înghețată de dor!... Tot spui a sufletului tristă poveste: 

mi-e dor de tine, mamă, ca de-o ploaie când arse-n secetă câmpiile se zbat, ca de-o lumină albă-n noaptea tristă în care îngeri arşi în iarbă cad. mi-e dor etern, mi-e dor amar, mi-e doru-ntreg 

Știi dorul ce-animă pasul zorit străbătând în negura serii cvartalu-adormit, când umbra-și răsfiră conturul hilar în lumina difuză de vechi felinar, cernută prin ochiul de sticlă afumat și neclar, când draga ta casă, după colț 

Îmi e atât de dor de primăvară .... Un dor adânc ce sapă-n respiraţia mea. Rostogolesc gânduri şi mii de semne de întrebare, Stau a mirare în drum,poate vei ieşi de undeva, Din adânc de 

Privim, de multe ori, cu ochii mari la stele, dar ele privesc, la noi, vreodată? Cu tine se-ntâmplă ceva, o viaţă de om! Înalţă-mă până la stele, iubitule, vino în oglinda interioară din palatul viselor 

Când vii, să ȋmi zâmbeşti profund Cu ochi în ochi să te inund Iar pe fereastră când priveşti De-al tău contur să mă lipesti. Şi la distanţă de voi sta În taină îţi voi celesta 

Prea mult mi-ai stat cu încălțările pe suflet Lăsându-mi urme largi de om grăbit Și ai deschis alei nevrute cu-al tău umblet Și trandafiri, călcând nervos, tu mi-ai strivit Azi torn asfalt încins pe-a tale