Urăște-mă când pleci fără tăgadă,
Din basmul nostru cel perfid
Și lasă gândurile încet să-ți cadă,
Pe lacrima ce-ți e rănită într-un rid.
Mai uită-te incă o dată la cutremur,
Când pleci, cu toată amintirea noastră
Și lasă pașilor măcar un murmur,
Ca să-l mai simt cu inima-mi albastră.
N-am avut timp nici de a iernii tihnă,
La focul aprig, ce sălta dintre nămeți,
Lăsandu-ne mereu fără odihnă,
Între atât de albi și goi și triști pereți.
Și-aș vrea să pot si să te sting,
Ca într-o scrumieră, după multe fumuri,
Dar amintiri adânc în carne mă ating,
Cu ale tale atât de vii parfumuri.