Cenaclul

Pentru fracţiuni de clipe se-ntâlnesc oamenii, cărări se-mpletesc în lumea lor de umbre - o curgere tandră -. Poţi privi în oglindă cerul şi pământul. Aici, acolo, nu suntem tot noi pe-aceeaşi pagină? Desculţă bucuria 

Am uitat să fim copii Când gonim să creștem oameni... Și nu vrem să risipim Aminiri ce ne-au crescut. Am uitat să mai privim Către mâna de pe creștet, Din poteci pe care timpul Nemilos,le-a 

scrisoare veche ce-ai dormit în mine printre cuvinte-ncremenite fără glas, cu sunet orb de dincolo de vreme când toate mor, eşti tot ce-a mai rămas. prin paşii nezvântaţi ai amintirii, cu ochi de mugur încă 

Am pregătit pârtia pentru tine. Am plâns de dor, Am nins ușor, Zăpada am așternut-o Ca pe un mununat covor, Am împrăștiat nor cu nor, Brazii i-am împodobit de zor, Am tors al dragostei fuior, 

Nelinişte marină... Valuri peste valuri! Prin fiecare vers ni se conturează călătoria, oglindă de ape nemărginite, secunde galopante încăpăţânate să treacă într-un ritm incredibil. Treci prin poarta unui timp mitic al începutului, respiri clipele magice 

vara pleacă, eu plec, şi tu treci, toate trec, şi mă vindec de mine rătăcită prin noi, clipa curge şi nimeni nu ne-o dă înapoi. ca-ntr-o gară din care niciun tren nu mai pleacă pe 

A început într-o dimineață cu zumzet de albine. Face bine în cazul Hipoacuziei, mi-am spus; Niște Egoectomii și nu doar că o să ne auzim unii pe alții, dar o să ne și vedem. Ne-am 

Departe de oameni,trepte de tăcere urc, Mă atrage nerostitul în depărtarea neştiutului mâine. Dansez cu patimă pe cadranul timpului, Tălpile mele îmbrăţişează ora ruptă pe jumătate. Pe tâmple mi se prelinge o lacrimă de zeu, 

Cuvintele știrbe mă mușcă de limbă - Au gust de sare îngerii? "Du-te!" mi-a zis, nu-mi e bine! Mi-a obosit cuiul din palme, n-am cum să-ți mai fiu cruce Hai du-te cât nu-ți e prea 

Printre toti, libertin in gandiri Hranitor de prezent prin lumina Azi invat sa renasc amintiri Si ma joc inocent, fara vina Niste umbre, culcate pe spate Se arata mirate - sunt rece! Ma privesc, ma-ndeamna 

Fărâmă de lumină, desăvârșit creată, nădejde omenirii, spre slavă i-ai fost dată, împodobită-n taină cu a nunții cunună, care unește cerul și pământul mână în mână. Născând eternitate prin jertfa ta divină, Tu faci iubirea 

Ce-i în al tău gând, viață Când îmi luminezi fața Dimineața Când sângele îmi plimbi prin vene Uneori în clocot, alteori alene Sau când tragi o perdea de ceață de nu mai văd florile din 

Problema nu se referă la locație, poziția stelelor, putere de aspirație, sau încadrarea într-unul din sisteme, ci la cel care, trăind atâtea dileme, de viață nu mai are vreme, fiindu-i mai comod să se-nroleze în 

Urăște-mă când pleci fără tăgadă, Din basmul nostru cel perfid Și lasă gândurile încet să-ți cadă, Pe lacrima ce-ți e rănită într-un rid. Mai uită-te incă o dată la cutremur, Când pleci, cu toată amintirea