Cenaclul

Dărâmă—te zidule eu am răbdare să—ți privesc cu urechile și a doua dărâmare din ecou Crapă—te drumule eu am răbdare să număr toate sufletele mașinilor ce au mers pe tine Intră în pământ bucătărie aragazul 

În locul unde stâncile vorbesc Mai mult decât al oamenilor glas Îți va părea un gest firesc Să tac când singuri am rămas Să tac și să ascult misterul Materiei cu voci de zână Să 

Te-as arunca departe din aceasta lume Cu unghiile te-as sfasia pana la sange. Sa nu mai stiu deloc de al tau nume Sa nu simt ca totu-n jurul meu se frange. As pune un lacat 

Tandreţe, dincolo de vuietul literelor, oare ce există în râul acestui cuvânt? Geneza unei atingeri, uvertura constelaţiilor inimii, petalele colorate de gânduri fluide, sărutul acesta nedefinit de lumină stelară, freamătul cuvântului care se joacă în 

Nu-mi plac pernele cu pene, fiindcă fac visele să plutească boeme. Nu-mi plac pernele de burete, fiindcă absorb prea multe lacrimi de fete. Nu-mi plac pernele sintetice, antialergice, antistatice, anti-orice, pentru că te poți lipsi 

Gonești din mine orice lipsă a ta Și-apoi, încet, te-ntorci și mă împingi, Spre hăul ce adânc sub Lună stă, Ca înapoi tu să mă tragi de chingi. M-aduci cu fruntea strâns lipită, De gândurile-ți 

Să fiu din nou copil, prin ger, Să hoinăresc printre nămeți, Să cânt colindul: Leru-i, ler!... Lacrima dalbei dimineți. Copilăria-n visuri o împodobesc, Mă prind în jocul fulgilor de nea, Copii pe uliți aleargă și 

Am să iau trenul Numit Lume, Cu destinație finală Începutul. Am să port O floare albastră De nu-mă-uita În păr, Ca să mă recunoști Ușor. Am să te caut Din vagon în vagon Și când 

mai spune-mi de tine, mai spune-mi de noi, de sunetul ploii colindându-ţi tristeţea, mai spune-mi, iubite, de nopţile-n care o şoapă rănită mă tot cheamă-napoi. şi uită de ziduri o clipă, un ceas! ninsoarea s-acopere 

Te uită-n noi cum iarnă-i la fereastră Lucind zăpezi pe-nsenintate gânduri Este greșit să ningă-n sinea noastră Când verile târzii s-au pus în rânduri. E timp de râs, nu-i vreme de-amorțeală Să ies să mă 

Eu sunt o fiică, Tu, părinte plecat. Eu, o iubită, Tu, cel căutat. Eu sunt o mamă, Tu, fiul mult aşteptat. Eu sunt un prieten loial, Tu, poate un ideal. Eu, sunt o floare de 

Îmi prind aripile-ntru zbor Să-mi cern dorința peste poate, Povești îmi spun pătrunzător Să-mi lecui rana unui dor Ce-adapă dubii printre șoapte. Licăr de stea-mi lucește nins De întrebări ce cresc prin gânduri, Sub ploi 

Te văd acum, ești peste înălțimi Te văd cu ochii pironiți în sus Din vârf mă vezi, iubite zi-mi? De jos un „te iubesc” mi-ai spus Te văd cum văd un vultur-leu Cu ochii mei