Gonești din mine orice lipsă a ta
Și-apoi, încet, te-ntorci și mă împingi,
Spre hăul ce adânc sub Lună stă,
Ca înapoi tu să mă tragi de chingi.
M-aduci cu fruntea strâns lipită,
De gândurile-ți mute și haine,
Când umbra noastră e abia dospită
Și-ascunde atât de multe taine.
Pe zambetu-ți de crudă primăvară,
Îmi odihnesc privirea cu nesaț
Și-apoi, îți zămislesc încet povara,
Ce ți-o zidesc pe veci la braț.
Cum aș putea cumva să te rănesc
Lipsind din mintea ta de hidră,
Când zorile nebune mă gonesc,
Din visul ce se scurge în clepsidră ?
Rămân să stau ascuns în tine,
Tu prea întâia și cea ultima coroană,
Ce rege mă încoronează din suspine
Și-apoi venin îmi toarnă-n cană.
