Cenaclul

Îmi tremură-n oase un fior aruncat ca frunza de vântul amuțit, întunecat și-aș fi putut să te cuprind, să te văd, să te ating de n-ai fi fost așa departe-n gând și-n vis. Azi nu-mi 

Am scris pe un zid pe care-l dezbracasem de iluzii, de ganduri sau regrete. Am scris ceea ce credeam, sau poate am crezut candva, undeva in alt timp. Si am plecat fara sa intorc privirea, 

Dumnezeule, esti sus Sau te ascunzi de mine? Asculta-mi ruga mai presus De tot ce crezi ca-i bine. Trimite-un inger, zeci, o mie Cu aripi grele, cu cor de lacrimi Sa imi ridice numai mie 

Un gând încolţit-am în minte, Duioasele amintiri se sparseră-n cuvinte, Să te iubesc o viaţă aş fi vrut, Eternele iluzii de odat' au dispărut. Cu sărutări profunde chipul aş fi vrut să ţi-l acopăr, Iar 

cu braţe nesfârşite de vânt, ar vrea sa zboare deasupra cuvintelor peste cer şi pământ, peste lumile lui unde umbrele nasc tăceri fară gând. într-un zbor frânt, aripi îmi legi, de pe buze-mi culegi azi 

E vară-n părul tău, iubito, Deși cad stele, nu murim; Atâta liniște e dincolo de buze, E vara-n care ne iubim. Din ochii tăi răsare luna Pe cerul unei toamne noi; Atâta liniște e dincolo 

Din durere iti cladesc Un templu. Hai, paseste. Te-asteapta flori ce se-ofilesc Pe marmura prea rece... Stiu, nu-ti doresti un sceptru Coroana ti-e prea mare Si-n fata ta doar usi se-nchid Si freamata zavoare. Esti 

De-ar fi să pot Aş schimba lumea. De-ar fi să pot Aş da puterea de-a schimba şi altora. De aş putea, Eu m-aş schimba Şi mai ales Pentru că-aşa Toţi s-ar schimba Din lumea rea. 

Dacă te doare trupul cel ostenit de vreme, Prin carnea ta trec săbii cu vârful otrăvit, Te trag în jos genunchii și sufletul îți geme Și nu-ți aduci aminte cum ai îmbătrânit, Cum te-au lăsat 

Sunt multe primăveri în mine, Iubiri, la fel de multe sunt Şi toate zborurile mele frânte, Ajută-mă, auzi, să le salvez cu un sărut. Sunt multe primăveri în mine, Înmugurită-mi este carnea şi ochii înfloriţi 

M-am ascuns, În spatele unui zâmbet sa-ti pară, Ca bine îmi este, Dar uneori norii se așază în geană, Îmi e teamă, Ca zâmbind, voi rănii norii, Și mă voi trăda, Prin lacrima lor picurânda. 

Scriu pentru că în sufletul meu e vrajbă Și totul arde ca o mie de torțe În așteptarea ta. Scriu pentru că afara e soare Și în suflet e aprig ger... Și tu tot nu 

cu ochii închiși asculți țipătul pescărușilor străbătându-ți inima, iar pașii tăi se trezesc răscolind marea însângerată doar gândurile ți-s departe, în lunca verde în care mierla îți dăruiește sufletul ei ca un obol al primăverii 

Ca ziua şi noaptea urlăm la luna amară şi stele în veci îndoiţi şi cuprinşi de-aceeaşi caducă poveste a naşterii prea timpurie în vremuri împinse de vreme. Gonim dinspre azi spre oriunde de ceasuri ne