Negre schițe de contur al nopții Hașurati spațiul ce-l pășesc Cu smoala trupului dat sorții Ce fin pe ziduri, alei o oglindesc Propriul păpușar, carne, material Mișcări sacadate, obscure reflexii creeate Mă văd statuetă, speriat
Praf si nimic... nimic de facut, Ai venit ca o umbra ratacita Praf... Totul se divide si se ridica... Praf, Si mierea se prelinge si nu este dulce, Pulbere, Si numai praful murdar vorbeste, Se
Miez de februarie... Cerul plumburiu, aidoma versurilor bacoviene, se incapataneaza a lasa sa se strecoare o mult asteptata si binefacatoare raza de soare, care sa sadeasca in sufletele muritorilor de rand, senzatia de speranta. Se
Rodirea îndoielii Răspunsul întrebării Ajuns în ceasuri tulburi- Clipe dintr-un veac Al conversării cu sine În oglindirea celuilalt… Convertirea la Viață
Iată lacrima unei fete ajunsă într-un poem! - Lacrima sau Fata? ai să mă-ntrebi. - Ambele! am să îţi spun. Trecutul, mereu iluzia clipei! Memoria rămâne închisă acolo, căci fiecare primăvară e unică, şi dragostea
E adevărat că două linii paralele se pot intersecta, Nu pentru că îl combatem pe marele Euclid, ci pentru că aşa e. Pentru că, acolo unde culoarea pătrunde în planul realităţii materiale Totul devine posibil
în lumea mea toți pașii sunt singuri ca un pustiu prin care sălășuiesc umbre îngeri de zăpadă se ridică din miez de vară și toți pașii sunt singuri nici ecou, nici tăcere nu răsună în
Cântecul mării de Oleg Serebrean este un roman elegant, dureros, un roman ce îți induce o stare asemănătoare unui tangou ascultat la patefon. Cartea este un omagiu adus Cernăuțiului, un oraș care a cunoscut multe
Ce bine că noaptea îmi cântă poeme Când gândul se-ncurcă în nori de dileme Ce bine că versul mereu îmi răspunde Când tu ești departe, doar tu știi pe unde... Ce bine, ce bine, că
Din fericire, lacrimile-ţi sunt mai lungi decât părul, Iar floarea de tei galbenă căzută pe drumul mov Ce se lipise de tălpile pantofilor tăi E mai galbenă decât lămâiul plantat, Căci în grădina fiecărui tei
Când liniștea ți se asterne în suflet Să nu claci iar Să faci cărări, Să nu distrugi nici cu un zâmbet Ce-ai construit cu lacrimi ieri. Când liniștea-ți pășeste-n suflet Rămâi tăcut Și bucură-te în
Din ochii tăi sorbeam răspunsuri, În inimă mi te-am încoronat stăpână, Pulsam în răsărituri și-n apusuri, În fiecare ieri, ținându-ne de mână. Cu tine înfruntam mereu toți norii, Ne-am înfruptat din interzișii meri, Prin dimineți
Am pornit într-o mică plimbare de recunoaștere prin zonă și am ales drumurile spre, respectiv dinspre gară, pe două trasee. Ambele pustii, ca după molimă; am văzut doar trei tineri care vopseau un gard și,
Ne plăcea nouă Joaquin Sabina, ne plăcea și vinul roșu argentinian, muntele (mie mai mult în poze, lui mai mult în realitate) și marea. Marea luptă care nu se termină niciodată, dintre bine și rău,
O stea se stinge în preludiul nopţii. Scuturându-şi aripile, în crengile salciei, o pasăre îşi cântă ultimul cântec. Tot ce nu i-a putut spune va afla pe celălalt mal. Ea a plecat spre apa cerului,
