Cântecul mării de Oleg Serebrean este un roman elegant, dureros, un roman ce îți induce o stare asemănătoare unui tangou ascultat la patefon.
Cartea este un omagiu adus Cernăuțiului, un oraș care a cunoscut multe transformări de-a lungul istoriei, fiind Czernowitzul austriac până în 1918, când devine Cernăuțiul românesc, iar din 1940 – Cernovțiul sovietic.
Istoria gravitează în jurul Martei și a lui Filip Skavronski. Acțiunea se petrece în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pe fundalul conflictelor dintre marile puteri și statele aliate. Marta face parte din dinastia germană a baronului Max Randa, are o educație aleasă, este o fire cultivată, nostalgică și visătoare. Filip provine din familia unui pădurar de la Crasna, doctor în teologie și protoiereu. Aceștia își unesc destinele în pofida împotrivirilor familiei Randa, care întrerupe orice sprijin și se refugiază în Germania. Marta suferă cumplit pentru că era foarte legată de familie și, în plus, era deprinsă cu un alt mod de viață.
Relația dintre cei doi devine tot mai distantă după patru ani de căsnicie, Filip, dintr-un bărbat curtenitor și galant se preface într-un soț rece și crud. Tensiunea este întreținută de temerea lui Filip ca nu cumva Marta să-l părăsească refugiindu-se precum membrii familiei sale și alți prieteni de-ai ei care părăsesc Cernăuțiul pentru a se exila în zone mai sigure.
De asemenea, complicarea relației poate fi pusă și pe seama diferențelor de statut, care devin tot mai evidente după ce pasiunea caracteristică începuturilor relației se mai potolește. Marta este încercată, tot mai des, de un sentiment de disconfort și antipatie față de soțul ei, mai ales, când acesta abordează ”teme înalte” pentru că i se par incompatibile cu acesta. Totuși, dintr-un imbold inexplicabil pentru ea însăși continuă să rămână într-un oraș în care sentimentul de incertitudine devine tot mai acut. Aceasta își ea adio rând pe rând de la majoritatea prietenilor și cunoștințelor de care o leagă amintiri dintr-o altă viață, o viață ce nu va mai fi niciodată la fel. Cernăuțiul ia o altă înfățișare, dintr-un oraș plin de viață se tranformă în unul pustiu, mort.
Când viitorul și prezentul devin amenințătoare, Marta se întreține cu amintirile unei lumi din care a fost parte și care dispăruse inconturnabil, dar și cu visul de a se refugia în Argentina. Decizia de a pleca e luată prea târziu, Filip este rănit, iar Marta, la 18 mai 1944, este deportată în Muianak, port din sudul Mării Aral. Aici îl întlnește pe Graube, deportat cu doi ani mai devreme, etnic german, istoric al artei. Între cei doi se stabilește o afinitate spirituală puternică.
Iată un fragment:
Când aveau timp, ieșeau împreună pe malul mării. Uneori stăteau în tăcere, fiecare cu gândurile sale, privind marea și cerul, ascultând cum se întrec în măiestrie ciocârliile. Erau multe ciocârlii pe Tokmak. Cântau zi și noapte, aproape fără întrerupere. Bătrânul Graube îi explica că aceste concerte interminabile ar fi competiții nupțiale. Știa o mulțime de lucruri. Era un om de școală veche, ar fi zis maică-sa. Poate că și taică-său le știa, dar nu a vorbit niciodată despre ele. Îi povestea despre Rusia de azi și de ieri, despre diferența metafizică dintre Petersburg și Leningrad, despre comunism și Hitler. Erau subiecte despre care vorbea cu suflet și durere. Spunea că abia acum, în timpul războiului, deslușise ce anume face ca nazismul și comunismul să fie atât de profund înrudite:
– Necrofilia! Cultul eroului gata să moară orcând pentru o cauză în care doar visele au dreptul să trăiască! Singura deosebire e că naziștii vorbesc de eroul-solitar, iar comuniștii, de eroul-turmă.
Când erau de față cu alții, vorbeau în rusă, iar atunci când se găseau în doi, treceau la germană. Vorbeau în șoaptă, privind cu grijă să nu-i surprindă nimeni. Îi era dor să vorbească în germană. Era limba casei părintești, limba trecutului, limba în care a visat…
– Știam că o să vă găsesc aici, zise el, fixând orizontul cu o privire absentă. […]
– E atâta pustietate și, totodată, atâta viață clocotește pe malurile mării astea, zise Marta, urmărindu-i cu privirea.
Bătrânul clătină afirmativ din cap, apoi, parcă trezindu-se din înțepenire, îi spuse:
– Altminteri, nouă, nemților, ne plac mai mult mările nordice.
Îi privi fugitiv, cu coada ochiului, profilul, apoi continuă:
– Ați auzit vreodată cum cântă marea iarna? Ați văzut măreția necruțătoare, tristețea sedențioasă a mărilor boreale? Marea rece și zbuciumată surprinsă în pânzele lui Baade sau Friedrich, cea ce strivește nemilos Speranța între coloanele de ghețuri contondente, cea care se lasă pradă furiei într-o Noapte furtunoasă? Asta e marea noastră. Aivazovski…E cu totul altceva. Rușii sunt tragici. Doar tragici, ca și elinii, pe care-i urmează inconștient în toate, în timp ce noi, nemții, suntem catastrofici.
Marta dădu impasibilă din cap: accepta ideea. Ei însă îi plăcea marea romanțioasă, deschisă, luminoasă, poate chiar nițel melodramatică a lui Winslow Homer. Așa arăta marea viselor ei. Așa o văzuse și o simțise la prima lor întâlnire.
Bătrânul își aplecă fața grăzdată de riduri spre ea și-i zise cu un surâs forțat, fără să-i fi așteptat răspunsul gata să i se desprindă de pe buze:
– Știți, niciodată n-am fost mai german ca acum…
Ea scutură nelămurit din cap, de parcă vorbele lui o duceau spre zone prea vulnerabile ale ființei ei.
– Nici eu…
Un surâs vag îi stăruia în colțul gurii întredeschise în timp ce urmărea cu o privire amestecată de fanatic și de iluminat chipul schimbător al mării.
– Niciodată n-am crezut că Europa va muri în limba noastră.
