Mi-s gândurile nuferi încătușați de levantul șubred ce i-a cuprins deodată, mi-s spice de grâu pe care le-nnodau păsările-ngenuncheate-n zbor, mi-s cireșe dulci și-amare pe care mi le săltai cândva după urechi, mi-s iarba proaspătă
Nu fac un pas fără să fii cu mine şi nu te las din gând pe nicăieri. Mi-e primăvară-n vise şi mi-e bine chiar dacă-mpart cu tine doar tăceri. Te ştiu ca pe un munte
Dacă ai știi, senina mea, cât de simplu am ajuns să gândesc: Nu mai vreau să beau ceaiul de seară cu Dumnezeu, aș da – în schimb – orice pentru a mă pierde în fiecare
Când valul înțelege că el este oceanul, Și zbaterea de maluri îl duce iar în larg, Rostogolind un vuiet pe ape ca mărgeanul, El spumegă și rupe catarg după catarg, Spinarea-și încovoaie și spumegând se-întoarce
Tot ce-acum ne e tăcere, Când tu eşti, iar eu sunt nu, E imensă mea durere Când sunt eu şi nu eşti tu. Tot ce-acum îmi e durere, E tăcerea dintre tine, Când lumina din
Tunele subterane, aglomerate, un labirint gălăgios, a cărui pereți bătrâni înghit resemnați, ropotele nesfârşite de paşi ce urcă şi coboară la nesfârşit, milioane de trepte. Eu sunt un roller coaster obosit când sus, când jos,
Nu mai simt dorința, de vreme scurtă, sa port un dialog despre eternitate, acum – e mai simplu – mă bucur de cele trecătoare: lumina caldă a soarelui în asfințit, ochii iubitei, regăsindu-mă în lumina
Ar fi mistuit țărmurile păsările ar fi căutat piscuri copacii, bărci plutitoare s-ar fi numit dacă iubirea mea ar fi fost furtună dar așa... nu-i decît un fir de nisip cu raze de soare prinse
O ultimă lună a verii de foc… Din soare bălteşte mercur clocotit, E timpul cînd rănile-n suflet se coc, E timpul iubirii ce-n noi a murit. O secetă-n firea întreagă e-acum, Pîrjolul ne muşcă perfid
eu stau și te privesc tu-ncerci să rupi o rază din tăcere și să mi-o strivești de tâmple... nu știu ce să îți spun. cuvintele m-au părăsit de multă vreme și în fuga asta după
lupii încă mai sfâșie din carnea timpului flămânzi nu se mai satură de tăcerea mea de ființa mea ghiarele încă mai zgârie pereții clepsidrei în care mi se scurge rana, ființa şi neființă prin gura
Tu stai pe-un mal și mă privești Iar ochi-ți cânta doar strigarea Și poate că ai vrea să pleci Dar oasele nu îți ascult-acum chemarea. Poate că ieri ai mai zâmbit Atunci când mi-ai zărit
uite, iți propun un joc: tu fă-te că nu mă cunoști, eu mă prefac că nu te știu, și - așa - lumea ne va crede străini, apoi hai sa ne întâlnim, iar eu învățând
Cu zat şi vise te pictez pe piele, Când zorile-mi bat darabana in plafon, Iar noaptea fuge slutã, in proptele Şi-o inima repetitiv, tot sare-n patefon. Cu ape reci, pe tample te-alint, Dintr-un izvor ce
Mă doare că nu ştiu nimic de tine, Că nu te-arăţi pe niciun drum de vis. Vreau să te-aud spunând atât: "Mi-e bine! Încă nu m-a-nghiţit niciun abis!" Nu am ales să-mi pese, dar îmi
