Poezie

Tot ce-acum ne e tăcere, Când tu eşti, iar eu sunt nu, E imensă mea durere Când sunt eu şi nu eşti tu. Tot ce-acum îmi e durere, E tăcerea dintre tine, Când lumina din 

Tunele subterane, aglomerate, un labirint gălăgios, a cărui pereți bătrâni înghit resemnați, ropotele nesfârşite de paşi ce urcă şi coboară la nesfârşit, milioane de trepte. Eu sunt un roller coaster obosit când sus, când jos, 

Nu mai simt dorința, de vreme scurtă, sa port un dialog despre eternitate, acum – e mai simplu – mă bucur de cele trecătoare: lumina caldă a soarelui în asfințit, ochii iubitei, regăsindu-mă în lumina 

Ar fi mistuit țărmurile păsările ar fi căutat piscuri copacii, bărci plutitoare s-ar fi numit dacă iubirea mea ar fi fost furtună dar așa... nu-i decît un fir de nisip cu raze de soare prinse 

O ultimă lună a verii de foc… Din soare bălteşte mercur clocotit, E timpul cînd rănile-n suflet se coc, E timpul iubirii ce-n noi a murit. O secetă-n firea întreagă e-acum, Pîrjolul ne muşcă perfid 

eu stau și te privesc tu-ncerci să rupi o rază din tăcere și să mi-o strivești de tâmple... nu știu ce să îți spun. cuvintele m-au părăsit de multă vreme și în fuga asta după 

lupii încă mai sfâșie din carnea timpului flămânzi nu se mai satură de tăcerea mea de ființa mea ghiarele încă mai zgârie pereții clepsidrei în care mi se scurge rana, ființa şi neființă prin gura 

Tu stai pe-un mal și mă privești Iar ochi-ți cânta doar strigarea Și poate că ai vrea să pleci Dar oasele nu îți ascult-acum chemarea. Poate că ieri ai mai zâmbit Atunci când mi-ai zărit 

uite, iți propun un joc: tu fă-te că nu mă cunoști, eu mă prefac că nu te știu, și - așa - lumea ne va crede străini, apoi hai sa ne întâlnim, iar eu învățând 

Cu zat şi vise te pictez pe piele, Când zorile-mi bat darabana in plafon, Iar noaptea fuge slutã, in proptele Şi-o inima repetitiv, tot sare-n patefon. Cu ape reci, pe tample te-alint, Dintr-un izvor ce 

Mă doare că nu ştiu nimic de tine, Că nu te-arăţi pe niciun drum de vis. Vreau să te-aud spunând atât: "Mi-e bine! Încă nu m-a-nghiţit niciun abis!" Nu am ales să-mi pese, dar îmi 

e atâta ploaie încât nu se mai aude sunetul zborului aripile mele atârnă de pleoapele cerului şi sufletul a rămas cenuşa trupului dincolo de ziduri

cărarea mea e zidită din cuvinte și din rodnice vise menită să-mi poarte pașii o clipă cât o secundă de fericire copaci albi și albaștri o străjuiesc învăluindu-mi plânsul în roua dimineții, tăinuindu-mi sufletul și 

Suntem într-o-închisoare niște umbre Mereu zbătând gamele de pereți, Niște cobai prinși între gratii sumbre, Experimentul suferindei vieți. Și mergem din durere în durere, Pășim cu teamă între chin și chin, Luptând nedrept cu-a iadului 

Ce zgomot trist fac inimile noastre atunci când se iubesc, Ca într-o lume în care lupte puternice se răspândesc, Ca și atunci când se nasc obsesii pentru tot ce-i nebunesc, Lăsând în urmă tot ce