Poezie

Pe zi ce trece, tot mai tare ma framanta Chipul tau, cald, zambitor, cu ochi caprui, In care ma regasesc, mereu eu, niciodata la fel Intotdeauna mai buna, mai iubitoare, mai protectiva.... Nu ma recunosc 

Maestre Păunescu, Îți scriu de pe pământ, Distanța nu-i prea mare, La Bellu, adie câte un vânt ce seamănă chemare. Revine iarna-n câmpuri, Omătul pe îndelete, De patru anotimpuri te ninge peste plete. La noi, 

Îmi e dor de zilele în care eram eu, Eu, cea mică, ce privește cerul bleu, Ce visează, pictează, iar visează. Ce era artistă, căreia nu îi păsa! Abia acum îmi găsesc liniștea, Doar ochii 

Multumesc maiastra pasare din cer Că-mi înconjuri trupul ce eu ti-l ofer! Multumesc Pământ ca ma tii-nflorit Ca ma lasi sa te calc, uneori, cu pas ostenit! Multumesc preabună si firava Lună Ca îmi piepteni 

Eu, cel mai fidel cititor al tău, Aş putea să-ţi povestesc cale de foi întregi Cea mai mică parte din bucuria pe care am simţit-o La primul nostru "Bună". Simplul gând că ţi-aş fi corespondent 

Suntem nebuni să aruncăm în mare atâtea cufere cu amintiri și-aceste lungi eșarfe de chemare să le-nnodăm de alte răzgândiri. Suntem nebuni să renunțăm la vise, la-mpachetări de ceruri în hârtii de zbor cu-atâtea înălțări 

Depinde de noi, de noi doi, sa facem din vorbe fapte, din fapte trairi, din trairi amintiri, Sincere si cat se poate de bune, de dulci, frumoase si calduroase, Pentru ca mai tarziu, cand ne 

Ce triste sunt poveștile Ce se trăiesc doar în interior Le simți mereu săgețile Căci lasă în urmă numai dor. În ce straie frumoase sunt gătite Din păcate nu pot fi împărtășite Și găsești că 

S-a izbit cu tâmpla de înaltul cel mai înalt sfărâmând neînţelesuri ce nu le putea înţelege. Din ochii bulbucaţi de mirarea absurdului ţâşneau neîncăpătoare guri ce molfăiau incertitudinile existenţei. Rămânerile se pierdeau în hăuri, haotice 

Perfectă din toate punctele de vedere, Suma a trei unghiuri ce-ar putea înconjura lumea, Trei forme stilate, volum complementar prin scădere fără vreo importanță dacă e marți sau lunea. Privește lumea doar din trei puncte 

Atinge-mi sufletul, Străbate-mi cerul Adu-mi răsăritul Liniștește-mi grăbitul Respiră-mă încet, Memorează-mă Colorează-mă Curtează-mă.

Omul care mergea fără să Lase urme, Care tăcea vorbindu-mi, Strigându-mă pe nume, Care privea în vid Umplându-l de-a sa lume- Eu l-am iubit cândva Scriindu-mi-l în rune... Om ce iubea frenetic, Ființă împietrind, Și 

"Cât te-am căutat..." i-a spus el zâmbind când pe șira spinării îi dădea răsărituri după răsărituri născute parcă din tremurul mării îi îmblânzea pe trup valuri după valuri îi săruta tălpile picioarelor desculțe care au 

creionul viselor mi-a schiţat zâmbet şi linişte fără riduri păream o vară melancolică ce-şi aştepta cireşii să se pârguiască la o - nsemnată cotitură de gând păsări măiestre ţâşneau din ochii mei nerăbdători să te 

Declin, familii răvășite, Doi "refugiați" cu acte scrise, Pășeau pe drumuri părăsite, cerând favoare de la vise… Purtam speranțele la mine, Doream să nu se mai repete Blestemul răilor, ce vine, cu suferință și regrete.