Poezie

Penelul scrie Ce-i dictează mintea. Ba nu, inima! Căci mintea nu mai e prezentă S-a dus demult, Şi-au rămas doar sentimentele Ce sunt sfărâmate La fiecare oprire a inimii mele Pe malul alunecos al alteia; 

Au expirat cuvintele-mi nescrise, metaforele-au devenit tăceri, Iar versurile toate fost-au zise și-i sacrilegiu să îl iau pe Ieri, Să-l tot îmbrac în haine demodate, să-l înnoiesc, dar cu același stil, Să-l primenesc, dar doar 

astăzi vântul îşi face de lucru printre noi nisipul îşi urmează chemarea biciuindu-mă ziua pândeşte solstiţiu dezmorţindu-şi pielea şi se adună în oglinda cerului covrig în jurul cozii soarele a uitat unde trebuia să ajungă, 

Hai, toarnă din sufletul tău că vreau să mi-l clătesc și eu pe al meu, că tu ești cea mai pură tărie până când moartea va dori să mă dau ei c-o ultimă șoaptă târzie 

Când te vei trezi, voi fi de mult plecată. Când vei deschide ochii voi fi mult prea departe ca să mai poți întinde mâna să mă aduci înapoi cum ai făcut-o atât de uşor de 

Prin crăpătura îngemânării am privit cu dor de început. Respiraţia dimineţii am simţit-o pe obraz ca pe ceva ce îmi amintea de prezenţă, de fiinţare. Din lumea rămânerii în repaus în lumea începutului trecerea era 

Te blestem sa gusti cu aceeasi lingura Sa gusti din amara-mi asteptare Sa simti cum deznadejdea ma impresoara Te blestem acum...ca de iubit am obosit... E gandul cel de pe urma, al disperarii crunte Am 

…Iar ochii ce-i iubeam priveau în altă parte Și-n clipe efemere clipeau din când în când Și se-amăgeau ei înșiși cu raza lor de șoapte Ce strălucea prea tare- că mă sfârșeam plângând... Mințeau ochii 

fereastră deschisă spre sufletul de azi poetul are doar conturul unei ferestre oarbe îmbătrânite

Adesea m-am gandit...m-am intrebat, Cum Domnu’ in socoata Lui a aranjat, Ca, unui om facut sa daruiasca, Sa nu cunoasca-n lume iubirea pamanteasca? Am cunoscut iubiri ne-mpartasite si-am sperat, Ca numai Domnu`-n planul Lui, a-ncuviintat, 

Iată-mi privirea-nțepenită-n smalțul gândului tău, ce răsare orbitor prin lumi asimetrice! Iată cum am supraestimat puterea ermetică a visului încercănat de dor… Vinovat mi-a fost și candelabrul ospitalier ce-aprinde-n suflet o galeșă epavă de sfidare, 

Pe zi ce trece, tot mai tare ma framanta Chipul tau, cald, zambitor, cu ochi caprui, In care ma regasesc, mereu eu, niciodata la fel Intotdeauna mai buna, mai iubitoare, mai protectiva.... Nu ma recunosc 

Maestre Păunescu, Îți scriu de pe pământ, Distanța nu-i prea mare, La Bellu, adie câte un vânt ce seamănă chemare. Revine iarna-n câmpuri, Omătul pe îndelete, De patru anotimpuri te ninge peste plete. La noi, 

Îmi e dor de zilele în care eram eu, Eu, cea mică, ce privește cerul bleu, Ce visează, pictează, iar visează. Ce era artistă, căreia nu îi păsa! Abia acum îmi găsesc liniștea, Doar ochii 

Multumesc maiastra pasare din cer Că-mi înconjuri trupul ce eu ti-l ofer! Multumesc Pământ ca ma tii-nflorit Ca ma lasi sa te calc, uneori, cu pas ostenit! Multumesc preabună si firava Lună Ca îmi piepteni