O întrebare. Și mai multe ecouri stârnite în suflete.
Unde se duc iubirile noastre apuse? Cine să-mi spună asta? Devin fantome, umbre, larve, zic poeții. Dar cum asta? Ca și cum n-ar fi fost niciodată nimic? Lumea care se spulberă din fața ochilor noștri n-a existat niciodată? Patimile sunt oare visuri zadarnice ca vedeniile plăsmuite de somn?
Nu, e cu neputință. Visurile somnului sunt acțiunea unui eu inconștient și necomplet. Patimile noastre sunt nu numai o acţiune fatală, ci opera voită a întregii noastre fiinţe. Însufleţirea le trezeşte, dar voinţa le urmăreşte, le cunoaşte, le desluşeşte, numindu-le şi mulţumindu-le. Patimile noastre sunt spiritul şi inima noastră, carnea şi oasele noastre, tăria noastră, intensitatea vieţii noastre intime manifestată prin viaţa noastră fizică; vor fi trunchiate, se trunchiază, se frământă, rodesc şi creează! Creează opere, fapte de neînchipuit, istorii – lucruri frumoase, ca arta, de pildă, şi bune – gânduri, principii, mijloace de a cunoaşte adevărul. Creează făpturi, copii ce se nasc din nou în chip firesc ori intelectualiceşte. Prin urmare, nu sunt nici umbre, nici visuri.
Lipseşte-l de patimi şi omul nu mai poate trăi.
George Sand
(1 iulie 1804 – 8 iunie 1876)
