Câteva gânduri despre “adolescentul etern”.
Nici nu se cicatrizaseră bine rănile după cel de-al doilea război mondial, în care natura umană îşi dezvăluise faţa hidoasă de sub fardul de civilizaţie şi când reperele morale fuseseră dinamitate, când, Salinger, în cartea lui, De veghe în lanul de secară, abordează – într-un mod surprinzător – o temă veche: adolescenţa rebelă. În dramatica înfruntare cu tiparele lumii adulte, eroul cărţii, Holden Caulfield, va deveni figura emblematică a ceea ce azi numim “adolescentul etern”, oscilând între revoltă şi dorinţa de a salva omenirea de la prăbuşire, de a se opune rutinei, ipocriziei, cruzimii şi perversităţii.
Furiosul adolescent al lui Salinger rămâne pentru totdeauna “îngerul-golan”, furiosul pe făţărnicia mediului şcolar, familial şi citadin; este simbolul celui care va refuza de a se conforma schemelor mentale rigide, cele care mutilează spontaneitatea şi candoarea infantilă.
Şi adolescenţii de astăzi se regăsesc în spiritul de hălăduială al lui Holden, pe care nu-l interesa şcoala – doar de literatura engleză – iar majoritatea profesorilor reprezenta doar o “turmă de stupizi”. El ştia că părinţii “drăguţi şi cumsecade”, dar definitiv “ajustaţi” de ipocrizia convenţiilor sociale, vor primi catastrofal repetatul lui eşec şcolar, aşa că va amâna mereu întâlnirea cu ei. În relaţia cu ceilalţi membri ai familiei, se simte ataşat de doar de amintirea fratelui mai mic (pierdut de timpuriu, răpus de leucemie, el va rămâne mereu copilul drăguţ de zece ani din imaginaţia sa). De fratele mai mare se simte trădat, căci acesta semnase pactul cu compromisul, după ce publicase “nişte nuvele grozave”, optase pentru Hollywood unde “se prostitua scriind scenarii tâmpite” şi se complăcea în “visul american”: bani, femei decorative şi maşini de lux. Practic, singura fiinţă din lumea reală de care se simte ataşat este surioara lui, Phobe. Ea îi împărtăşeşete afecţiunea necondiţionată şi este singura care nu aşteaptă nimic de la el.
Hoinarul întâlneşte diverse specimene ale lumii adulte, suficient de stricate, ca să-i deformeze şi mai mult imaginea lumii în care umbla. Toţi îl plictisesc sau îl rănesc prin prostie, vulgaritate, prefăcătorie şi, mai ales, răutate. Dezorientat şi scârbit de tot ce este în jur, el caută repere de care să se agaţe în şuvoiul murdar al timpului ce îl poartă spre maturitate. În necontenita-i căutare, el exprimă refuzul băiatului de a se maturiza, de a intra în lumea adultă ambiguă, duplicitară. Epuizat de toate încercările nereuşite de a comunica cu persoanele adulte, Holden se îndreaptă spre singurul punct luminos, cu certitudine curat din existenţa lui, sora cea mică, Phoebe.
În această relaţie, nu e nevoit să “joace” după reguli prestabilite, aici, joaca şi jocul de confundă şi devin trăire. Explicându-i micuţei ce i-ar plăcea să facă, Holden îi mărturiseşte:
“Ştii ce mi-ar plăcea mie să fiu? (…) Ştii cântecul ăla «Dacă cineva prinde pe careva venind în lanul de secară»? În mintea mea, am văzut o mulţime de copii mititei jucând un joc în lanul de secară. Mii de copii – şi nimeni în jur, niciun om mare, în afară de mine. Şi eu stau pe marginea unei prăpăstii ameţitoare. Şi ştii ce fac? Prind copiii să nu cadă în prăpastie. Asta aş face toată ziua, aş sta de veghe în lanul de secară. Ştiu că e o nebunie, dar e singurul lucru care m-ar tenta.”
Holden îşi asumă misiunea protejării inocenţei, purităţii, a singurei părţi din viaţă în care limpezimea morală nu e tulburată de mizeria care vine şi se depune în straturi pe sufletul “oamenilor mari”, nu numai în imaginaţie. Ceea ce caută el în lume este un loc curat, plăcut şi liniştit, ferit de capcanele obscenităţii contaminante, de încâlcelile ideologice, familiale, pedagogice, sexuale – ghem de şerpi care îi încolăcesc şi îi leagă pe adulţi -, târându-i mereu către prăpastia morală.
Ratând mereu concilierea cu lumea adulţilor, Holden simte o imensă oboselă şi lehamite, iar singura salvare din respingătoarea lume a maturilor i se pare fuga, izolarea şi ruperea repetată a punţilor. “Mi-e totuna ce-o să fac. Numai să nu mă ştie nimeni şi să nu cunosc pe nimeni. Şi m-am gândit să pretind că sunt surdomut. Aşa cel puţin n-o să mai fiu silit să fac conversaţii cretine şi inutile cu nimeni(…), iar cu banii pe care o să-i câştig, o să-mi clădesc undeva o colibă în care o să trăiesc tot restul vieţii. Am s-o aşez chiar la marginea pădurii, la margine fiindcă vreau să aibă soare tot timpul, cât mai mult soare.”
Cine are răbdarea de a asculta/citi reveria îmbufnatului Holden dezleagă cu uşurinţă misterul “veşnicului adolescent” şi înţelege de ce, în căsuţa lui de la marginea pădurii, nu sunt primiţi decât copiii. De veghe în lanul de secară nu este o carte revoluţionară, nu sună alarma pentru răsturnarea unei lumi şi nici nu promovează o cultură alternativă. Mai degrabă este un strigăt pentru adulţi, pentru ca aceştia să facă ceea ce ar trebui – să-şi instruiască copiii, să le arate cum să trăiască mai frumos în lume. Rămâne o carte mai curând conservatoare în dorinţa de a cultiva ceea ce am putea numi valori tradiţionale.
Din păcate, sihastrul autor, J.D. Salinger, a fost asimilat (de unii autori) cu ceea ce astăzi numim “sindromul Peter Pan“, precum starul pop Michael Jackson. În cazul acestei afecţiuni, subiectul nu crede cu adevărat că este un copil, ci alege să se comporte ca un copil, ba chiar să trăiască înconjurat numai de ei. Spre deosebire de starul pop, scriitorul a evitat şi a dispreţuit (practic) întreaga lume.
Mereu apar graniţe fine, iar conservatorismul şi infantilismul pot fi adesea confundate. Holden al lui Salinger, în idealismul lui încrâncenat, a fost şi Peter Pen. Totuşi, el a stat (şi) “de veghe în lanul de secară”.
