Puteți susține WebCultura, cu ce sumă doriți, prin intermediul butonului PayPal de mai jos. Mulțumim!
“Cuvântul inteligent, care e un neologism, nu are în limba neaoș românească alt echivalent decât cuvântul deștept – adică treaz, neadormit… Cu această singură calitate a spiritului, românul confundă toată inteligența.”
“S-a spus despre humorul anglo-saxon că e grav, despre cel german că e greoi și exuberant, despre cel francez că e ușor și spiritual – caracterizări ce par a se referi mai mult la veselia acestor popoare decât la humorul lor. În același mod, prea schematic și destul de convențional, am putea să caracterizăm și noi în două cuvinte humorul românesc, spunând despre el, de pildă, că e senin și cumpănit
(…)În mijlocul unei societăți foarte civilizate, lipsa deinstrucție, adică ignoranța, creează individului o stare de inferioritate cu mult mai gravă decât aiurea, cultura fiind o calitate mintală tot așa de necesară vieții practice, ca și atenția pururea trează asupra realităților cu care omul trebuie să lupte pentru viață. Acolo, pentru a putea trăi fără a fi înlăturat pur și simplu de la festinul modest al vieții de mulțimea competitorilor, cunoștințele căpătate în școală sau prin o bogată experiență sunt absolut indispensabile. Iar lipsa lor constituie o sursă foarte bogată de efecte comice: fiecare semn exterior de ignoranță e primit cu zâmbete sau cu hohote de râs.
Un popor tânăr ca al nostru, însă, nu râde de ignoranță, de incultură. Nu atâta pentru că el însuși, fiind puțin cultivat, e incapabil să remarce, de ex., o inexactitate științifică chiar elementară, cât, mai ales, pentru că o minte prea instruită nu era necesară până mai ieri omului ca să trăiască bine prin părțile acestea…
Spuneți unui țăran român că pământul are forma unui cilindru – el nici n-o să zâmbească măcar, chiar dacă a învățat la școală că pământul e rotund. Poporul nostru prețuiește, în primul rând, calitatea care a fost îndelungă vreme suficientă unui om ca să trăiască bine pe meleagurile noastre – de celelalte putând să se dispenseze cu ușurință, fără ca prin aceasta să-și pericliteze existența și bunul trai. Această calitate este inteligența practică a omului înzestrat cu o minte pururi trează, neadormită. E semnificativ în această privință faptul că cuvântul inteligent, care e un neologism, nu are în limba neaoș românească alt echivalent decât cuvântul deștept – adică treaz, neadormit… Cu această singură calitate a spiritului, românul confundă toată inteligența.
Pentru el, un om lipsit de această singură calitate e un prost. Indiferent din ce cauză ar fi distrat, un om cu gândurile aiurea îi face românului nostru o impresie detestabilă. Și în judecata asta simplistă, el nu-și dă seama că ar putea uneori să greșească. Un Kant, un Newton, cu distracția lor proverbială, l-ar fi făcut să râdă grozav de stângăcia lor practică, de gesturile lor cam anapoda și să-i taxeze în mintea lui drept mari gugumani tocmai pe acești reprezentanți de elită ai inteligenței umane speculative.
Căci românul, după cum am spus, nu înțelege și nu admiră decât inteligența practică. Și numai lipsa acestui fel de inteligență îl face să râdă, cu tot cortegiul ei de urmări comice, adică de pățanii neașteptate și hazlii — și cu toate rădăcinile ei: pasiuni, viții, defecte de caracter, care fixează atenția subiectului într-o direcție și-i distrag mintea și simțurile de la realitatea înconjurătoare imediată.
(…)Țăranul român – căci despre el a fost vorba și la el m-am gândit tot timpul, ca la adevăratul depozitar al sufletului românesc – nu-și bate joc decât de acele defecte care pot fi remediate și care l-au făcut să sufere puțin, într-un fel sau altul. În străinii cu care vine în contact el ironizează numai defectul principal, care sare în ochi, dar aceasta nu însemnează că e xenofob: la muscal – darul beției, la ungur – fudulia, la bulgar – înțelegerea greoaie, la țigan – lăudăroșenia, calicia, mania furtișagului și-a minciunii gogonate, la evreu – șiretenia, spiritul de gheșeft și mai cu seamă lipsa de curaj fizic…
Evlavios în adâncul sufletului, asta nu-l oprește ca în snoavele lui să-și bată joc chiar și de popă, atunci când preotul nu-și păstrează purtările lumești la înălțimea darului și a misiunii sale. De multe ori țăranul își exercită verva satirică asupra femeii, tovarășa lui de necazuri, împletind humorul cu minunate observații asupra naturii feminine și a defectelor ei milenare. Lenea, sulimanul, infidelitatea și șiretenia sunt defectele cele mai frecvente la femei, pe care el le subliniază de preferință și le ia în râs.”
George Topîrceanu (20 martie 1886 – 7 mai 1937), Problema râsului și humorul românesc
Recomandare: emoționanta scrisoare dragoste a poetei Otilia Cazimir, scrisă la câteva zile de la stingerea din viață a iubitului său, poetul și prozatorul George Topîrceanu.
Da foarte