De ce “a fi un om educat” nu are aproape nimic în comun cu cunoștințele acumulate.
Pe 21 mai 2005, David Foster Wallace, unul dintre cei mai apreciați scriitori ai literaturii americane contemporane, ținea, în fața absolvenților Kenyon College, un discurs de un extraordinar bun-simț despre valoarea reală a actului educativ. Un discurs despre viață și despre cum fiecare dintre noi poate alege să o trăiască.
Aceasta este apa
“Au fost odată doi pești care înotau împreună și care, din întâmplare, au întâlnit un pește vârstnic care înota în sens contrar. Acesta a dat din cap și le-a spus: «Salut, băieți, cum este apa?». Iar cei doi pești tineri au continuat să înoate, până când, după puțin timp, unul dintre ei l-a privit pe celălalt și l-a întrebat într-o doară: «Ce dracului este apa?».
Morala acestei povești este că unele dintre cele mai evidente și importante aspecte ale realității sunt, de multe ori, cele mai greu de observat și de discutat. Privită ca o simplă afirmație, aceasta este, evident, o platitudine, dar, adevărul este că în tranșeele de zi cu zi ale vieții de adult, platitudinile absolut banale se pot dovedi de o covârșitoare importanță. Și adevărul este că voi, cei care absolviți facultățile, nu aveți nici cea mai mică idee despre ce înseamnă cu adevărat “zi după zi”. Se întâmplă să existe mari părți din viață despre care nimeni nu vorbește în discurile pe care vi le adresează la început de drum. Iar una dintre aceste părți implică plictiseala, rutina și meschina frustrare. Părinții și cei vârstnici care sunt prezenți aici știu cu toții prea bine despre ce vorbesc.
Pentru a exemplifica, să luăm o zi obișnuită din viața unui adult: te trezești dimineața, te duci la provocatoarea ta muncă de om care a absolvit o facultate și muncești din greu opt sau zece ore, iar la finalul zilei ești obosit și, într-o oarecare măsură, stresat și tot ce îți dorești este să ajungi acasă, să te bucuri de o cină bună și, poate, să poți să te relaxezi pentru vreo oră, pentru ca apoi să te “bagi la somn” mai devreme pentru că, firește, ziua următoare trebuie să te trezești de dimineață și să o iei iar de la cap. Însă chiar în acel moment îți amintești că nu ai mâncare acasă. Nu ai avut timp să faci cumpărăturile săptămâna asta din pricina provocatorului tău loc e muncă, așa că acum, după ce ai terminat programul, trebuie să te urci în mașină și să mergi până la supermarket. Este sfârșitul zilei de muncă și drumul este exact așa cum îți imaginezi: foarte aglomerat.
Așa că drumul până la magazin durează cu mult mai mult decât ar fi trebuit, iar când în sfârșit ajungi ajungi acolo, realizezi că supermarketul este foarte aglomerat pentru că, desigur, este acea parte a zilei în care toți ceilalți oameni care au un loc de muncă încearcă să-și facă loc într-un magazin alimentar. Iar aerul din interior este oribil de încălzit și injectat cu șlagăre de omorât monotonia sau cu muzică pop corporatistă. Și este ultimul loc din lume în care ai vrea să te afli, dar nu ai cum doar să intri și să ieși rapid de acolo… Trebuie să te perinzi printre culoarele imense, printre rafurile supraetajate și dispuse special pentru a stârni confuzie, încercând să reperezi produsele pe care le dorești și, în același timp să manevrezi scărțâitorul coș de cumpărături printre celelalte, grăbit de cei care așteaptă în spatele tău cu alte coșuri (și etc și etc, scurtăm lucrurile, pentru că este un ceremonial prea lung), reușești să strângi laolaltă toate super-cumpărăturile tale. Doar că acum se dovește că nu există suficiente case de marcat deschise și că, oricum, este ora de vârf de la sfârșitul zilei. Așa că la casa de marcat coada este incredibil de lungă, ceea ce este stupid și enervant. Dar nu poți să-ți reverși nervii pe doamna de la casă care apasă tastele într-o frenezie și care este suprasolicitată de un loc de muncă a cărui rutină și lipsă de sens întrece cu mult ceea ce își poate imagina oricare dintre absolvenții de facultate.
Dar, în sfârși, îți vine și ție rândul și ajungi în fața casei de marcat și îți plătești cumpărăturile și ajungi și tu să ți se ureze «Să aveți o zi bună!» cu vocea unui participant la o înmormântare. Iar apoi trebuie să cari toate acele ciudate și subțiri plase din plastic, în căruciorul ale cărui roți trag exasperant spre stânga și să navighezi, prin toată marea aceea de oameni care se ciocnesc din toate părțile, până în parcarea ticsită, iar apoi să conduci încet întregul drum prin traficul aglomerat al orei de vârf etc etc.
Toți cei de aici au trecut prin așa ceva, desigur. Doar că aceasta încă nu face parte din rutina zilnică a absolvenților de facultate. Zi de zi, săptămână de săptămână, an de an. Dar va face parte. Împreună cu multe alte rutine mult mai enervante, triste și aparent lipsite de sens. Dar nu aceasta este ideea. Ideea este că tocmai într-un asemenea rahat demn de milă se va pune problema de a face o alegere. Pentru că blocajele în trafic și supermarketurile aglomerate și cozile interminabile îmi oferă timpul de a gândi. Iar dacă nu iau o decizie conștientă asupra a ceea ce să gândesc și spre ce să îmi îndrept atenția, voi fi enervat și mă voi simți mizerabil de fiecare dată când voi fi nevoit merg la cumpărături. Pentru că, prin chiar natura mea, modul în care voi face față unor astfel de situații depinde doar de mine. Depinde doar de foamea MEA, de oboseala MEA și dorința MEA de a ajunge acasă și se întâmplă exact la fel pentru toți ceilalți oameni care îmi ies în cale. Și cine sunt acești oameni care apar în calea mea? Și mă uit la ei și văd cât de respingători sunt cei mai mulți dintre ei și ce priviri tâmpe și ochi care privesc în gol au și cât de neuman arată așteptând la coadă sau cât de nepoliticoși sunt atunci când vorbesc tare la telefonul mobil în timp ce stau la coadă. Și îmi dau seama cât de nedrept este să-i privesc așa.
Dacă aleg să gândesc astfel în timp ce sunt într-un magazin sau autostradă, asta e, mulți oameni fac așa. Doar că a face acest lucru tinde să fie atât de simplist și atât de automat încât nici nu e nevoie să fie o alegere. Este modul meu natural de a mă comporta. Este modul automat în care voi experimenta plictiseala, frustrarea și îmbulzelile vieții de adult în timp ce sunt pe pilot automat și am impresia că eu sunt centrul universului și că nevoile și dorințele mele imediate ar trebui să determine prioritățile întregii lumi.
Ideea e că, desigur, există și modalități total diferite de a gândi aceste situații. Pe șoseaua aglomerată, în toate acele autovehicule oprite care așteaptă în urma mea, nu e imposibil să existe cineva care, în trecut, să fi suferit un cumplit accident auto și căruia acum să îi fie atât de îngrozitor de frică de șofat încât terapeutul să-i fi recomandat să-și cumpere un autoturism mai spațios, în care să simtă ceva mai în siguranță. Sau pot să aleg să îmi imaginez că toată lumea de la coada din supermarket este la fel de frustrată și de plictisită ca mine și că unii dintre acești oameni au vieți mai grele, mai anoste și mai dureroase decât mine.
Din nou: vă rog să nu credeți că vă țin lecții de morală sau că susțin că ar trebui să gândiți în acest mod sau că se așteaptă cineva ca voi în mod automat să faceți acest lucru. Este greu să gândești așa. Și e nevoie de voință și de efort, iar dacă sunteți ca mine, vor fi zile în care nu veți putea face asta, sau, pur și simplu, nu veți avea chef să o faceți.
Dar în cele mai multe zile, dacă sunteți suficent de conștienți pentru a vă oferi posibilitatea de a alege, puteți să alegeți să priviți altfel la doamna aceea grasă, cu privire de mort și prea mult machiaj care tocmai a zbierat la copilul ei în timp ce se afla la coadă. Poate că de obicei nu este așa. Poate că nu a dormit de trei nopți pentru că a l-a ținut de mână pe soțul ei care moare de cancer osos. Sau poate chiar acestă doamnă este funcționarul prost plătit de la asigurările auto care chiar ieri v-a ajutat soția să treacă mai ușor peste o înfiorătoare și enervantă problemă legată de un formular, printr-un mic gest de bunătate birocratică. Desigur, niciuna dintre aceste variante nu este plauzibilă, dar, în aceeași măsură, nu este imposibilă. Depinde doar de modul în care alegem să privim lucrurile. Dacă ești în mod automat sigur că știi care este realitatea și vei continua să te lași ghidat de pilotul automat, atunci, ca și mine, nu vei lua în considerare posibilitățile care nu sunt enervante și mizerabile. Dar dacă înveți cum să acorzi atenție cu adevărat, atunci vei știi că ai și alte opțiuni. Va fi de fapt în puterea ta să treci prin situații de iad de tipul înghesuielilor lente și înăbușitoare nu doar ca prin situații pline de sens, ci ca prin situații aproape sacre, înflăcărate de aceeași forță care a dat naștere stelelor: dragostea, fraternitatea și mistica unitate fundamentală aa tuturor lucrurilor. Ceea ce nu înseamnă neapărat pentru că toate chestiile astea mistice sunt adevărate.
Singurul lucru cu adevărat important – cu “A” mare – este că tu ești decizi modul în care vezi lucrurile. Aceasta este, susțin eu, libertatea unei educații reale, a unei învățări a modului în care poți fi bine adaptat: să poți decide conștient ce are sens și ce nu. Aceasta este adevărata libertate. Aceasta înseamnă să fii un om educat și să înțelegi cum să gândești. Alternativa este pilotul automat, cursa pentru șoareci, constant chinuitorul sentiment al lucrurilor dorite pe care le-ai pierdut și o stare de nesfârșită inconștiență.
Știu că, probabil, toate aceste lucruri nu sună amuzant, reîmprospător sau grandios de motivant, așa cum un discurs de început de carieră ar trebui să sune. Ceea ce rămâne, din câte îm pot da seama, este marele A – adevărul, dezgolit de o mulțime de subtilități retorice. Sunteți, firește, liberi să gândiți orice doriți. Dar, vă rog, nu respingeți totul din start, ca pe o predică. Nimic din ceea ce v-am spus nu este despre moralitate sau religie sau dogme sau mari întrebări șic despre viața de după moarte.
Marele A – adevărul este despre viața de dinaitea morții.
Totul este despre adevărata valoare a educației reale, care nu are aproape nimic de a face cu cunoștințele acumulate, ci are de a face doar cu simpla conștientizare. Conștientizarea a ceea este atât de real și de esențial și atât de ascuns în tot ceea ce ne înconjoară încât trebuie să continuăm să ne reamintim mereu și mereu: «Aceasta este apa.»; «Aceasta este apa.».”
David Foster Wallace (21 februarie 1962 – 12 septembrie 2008)
Notă: ca o ironie a vieții, acest discurs a început să fie ceva mai cunoscut la trei ani după rostirea sa. În anul 2008 mai precis. După ce, într-o criză de depresie, David Foster Wallace și-a curmat viața.
Discursul integral poate fi citit aici.
