Closer to the Moon: o nouă bijuterie marca Nae Caranfil.
Am avut recenta bucurie de a ajunge la cinema şi de a viziona noul film marca Nae Caranfil, Closer to the Moon /Alice în Ţara Tovarăşilor. Deja obişnuită cu filmele sale pe care le-am apreciat, văzut şi revăzut (cum ar fi Asfalt Tango, Restul e tăcere sau Filantropica) nu am fost în niciun fel surprinsă de faptul că am părăsit sala de cinema cu un zâmbet care apare firesc în momentul în care ştii că ai investit două ore într-o activitate constructivă.
Se pare că Alice în Ţara Tovarăşilor a fost un proiect de mult conceput de Nae Caranfil, dar care a stat la incubator destul de multă vreme. Aşa cum însuşi regizorul a precizat, până să definească într-o manieră coerentă şi organizată filmul Closer to the Moon, s-a ocupat de Restul e tăcere şi alte producţii. Pe scurt, acţiunea filmului este plasată în Bucureştiul anului 1959 – mediu propice pentru povestea unui nou episod misterios din regimul comunist. O furgonetă a Băncii Naţionale, un atac cu ecou răsunător în ţara în care un jaf de proporţii în plină zi este ceva de neconceput şi cinci autori care în urma jafului se trezesc judecaţi şi ulterior condamnaţi la moarte. Cam acestea sunt elementele iniţiale în jurul cărora se construieşte demersul cinematografic.
Povestea plusează prin adăugarea unui palier secund, necesar pentru identificarea amprentei artistului Nae Caranfil. În momentul în care protagoniştii jafului sunt puşi faţă în faţă cu urmările faptelor, află că vor fi obiectul unei reconstituiri cinematografice cu scop didactic, educativ, în care ei sunt invitaţi să-şi joace propriile roluri. De aici începe să-şi facă simţită prezenţa Nae Caranfil, prin tehnica metafilmului, care poate fi regăsită sub alt chip şi în Restul e tăcere. Timp de cîteva zile, cei cinci eroi (patru bărbaţi şi o femeie) îndeplinesc rolurile unor mari actori de film, cu manifestările şi structurile organizatorice aferente. Aşadar, avem un loc, un timp, o echipă de filmare cu figura centrală a unui tânăr oarecare care-şi dezvăluie pe parcurs veleităţi cinematografice, peruci, scene şi repetiţii care constituie ingredientele necesare pentru a pune la punct imaginea unui episod considerat şi astăzi enigmatic.
Mi-a plăcut faptul că pe parcursul celor două ore, au apărut treptat toate micile detalii particularizante ale regizorului Nae Caranfil. În primul rând prezenţa unei ars cinematographica bazată pe ideea metafilmului, apoi cuplurile tipice de cadre grave, marţiale însoţite de secvenţe sonore jovial-bucolice şi nu în ultimul rând ideea tânărului care-şi doreşte o carieră cinematografică în perimetrul unui context favorabil care îi prilejuieşte această şansă.
În ceea ce priveşte aspectul formal al filmului, regizorul a optat pentru actori străini (precum Vera Farmiga, Mark Strong, Tim Plester şi Harry Lloyd) şi pentru limba engleză ca limbă de desfăşurare, aspecte care au atras din start câteva critici pe care Nae Caranfil le-a contracarat ulterior. Întâi de toate, acesta a declarat că alegerea unor actori străini (chiar dacă pe parcurs îi remarcăm în secvenţe episodice şi pe Ionuţ Grama sau Monica Bârlădeanu) a fost o propunere concretizată prin prisma procesului de finanţare şi comercializare a filmului. Nu mai puţin importantă a fost si declaraţia regizorului potrivit căreia filmul îi aparţine în totalitate, fiind un produs fictiv, inspirat dintr-un eveniment real, dar care nu este conceput în registrul unui film documentar. Ultima remarcă a fost făcută pentru a lămuri publicul că nu este o expunere în totalitate reală, şi că elementele veridice se întrepătrund cu viziunea personală a regizorului.
În concluzie, un film aşteptat care, într-adevăr, merită cel puţin 117 minute de atenţie.
