Au expirat cuvintele-mi nescrise, metaforele-au devenit tăceri,
Iar versurile toate fost-au zise și-i sacrilegiu să îl iau pe Ieri,
Să-l tot îmbrac în haine demodate, să-l înnoiesc, dar cu același stil,
Să-l primenesc, dar doar pe jumătate și doar cu materialul inutil.
În dosul unui zid s-a-nchis Cuvântul și s-a-ncuiat cu lacăt greu de plumb,
Ca litera să nu-și mai ia avantul zburând, de dor, pe foi într-un vers tâmp
Cătând răspuns și poate alinare în vârful unei pene cu cerneală
Ce scrijeleste iar cu disperare același laitmotiv – iubirea ideală -.
Apus-a gândul dup-un deal albastru cu-mpletituri de crengi în roșu-aprins,
Luat-a drumul vechi, de lup sihastru în căutarea focului nestins
Ce încă arde-adanc și tot mocnit, scoțând un fir de fum cu iz de ceață,
Stiind precis că versul s-a sfârșit. Niciun cuvânt n-a mai rămas în viață.
