…Iar ochii ce-i iubeam priveau în altă parte
Și-n clipe efemere clipeau din când în când
Și se-amăgeau ei înșiși cu raza lor de șoapte
Ce strălucea prea tare- că mă sfârșeam plângând…
Mințeau ochii aceia- că eu i-aș fi iubit
Vreodată, într-o noapte, când stelele din cer
S-ar fi ciocnit născând fragmente de Zenit
În suflete mărunte pictate în eter…
Într-un șăgalnic gând, se aninau de-un zâmbet
Covârșitor de rece, covârșitor de-absurd,
Se adânceau cu sete în lacrimi de descântec
Ca să se zbată iar în cristalinul surd.
În ei ascuns-am vise de harpă, de opal,
În care doar tristețea-mi se mai frângea în dor,
În ei m-am oglindit orbește în zadar
Și crunt mă prăbușisem în al meu sadic zbor.
…Iar ochii ce-i iubeam priveau în alte zări-
-Acum, am spart oglinda în care străluceau,
Iar cioburile sale se-aruncă-n trei chemări
De un pustiu pe care eu înapoi nu-l iau…
