în supermarket priveam buimacă zâmbetul formal al casierei la ora două noaptea, iar eu nu voiam decât să citesc fie și doar un rezumat la Divina comedie, nu îmi doream mult țigări sau pâine, mi se părea că dincolo de jocul dintre moarte și viață restul faptelor sunt doar de umplutură, butaforie și iluzionism de circari; încă aș fi vrut, cu sete, să mai înghit ceva din ideile moarte porționate în diferite creații spirituale, inclusiv jocul literar al unora, care, de obicei, mi se pare ridicol de stupid și neserios, ba chiar inestetic ca întreg, când florile aruncate spre vânzare în supermarket nu pot învia cu una cu două, darmite sufletele, și eu însămi scriu să mă aflu în treabă, prea adesea sinceră, prea puțin interesată de formă uneori; desigur cred că mai sunt femei singure ca mine, care consideră că inginerii sunt mai utili și mai puțin încărcați de păcatul originar față de artiști, dacă facem abstracție de muzicieni, care au obiceiul să armonizeze toate lucrurile între ele
dar încă sunt lacomă și s-ar putea să mă înșel
în lumea de dincolo de ușița aceea mică din perete, pe care cu toții o știm, dar nu o deschidem niciodată, erau și lumânări de sticlă și poame din turtă dulce și pergamente de mătase cu povești, alfabetare cu toate literele pământului pe suport magnetic și cățeluși din pene de gâscă ce puteau zbura; era bine să știm că există o ușiță și o cheie cu multe obiecte închise acolo, pe care le visăm când se scutură nucile pocnind pe acoperiș
eram doar o poetă oarecare, ce scrie lecții despre tăierea aripilor, o nouă epopee fără eroi, în care îngerul este bine ancorat de stânci ca să nu se ridice brusc la cer, fiindcă noi locuim undeva sus și plecarea la cer nu e decât o cădere și fiindcă avem nevoie să fim imunizați pentru orice eventualitate de zbor propriu, și avem nevoie de îngeri să ne țină sus lumea, deasupra cerului atât de josnic față de noi
