Cred că una dintre cele mai frumoase biruințe umane este a birui împuținarea de suflet!
Viața noastră pare să nu fie altceva decăt un licăr plăpând de lumină suspendat între două eternități de întuneric. Fiorul metafizic cel mai adânc este constiința limpede că și cea mai revelatoare și lucidă existență nu este, în cele din urmă, decât fața văzută a unui mister copleșitor. Drumul cel mai anevoios, cel mai lung, cel mai exaltant și de atâtea ori anodin, este drumul către noi înșine. Cine se cunoaște pe sine, iubindu-se, întelegându-și fracțiunile și încheieturile inimii, privindu-și electrocardiograma nu din perpectiva fluxului sangvin, ci a aptitudinii de a iubi și ierta este stăpânul celei mai sublime avuții.
În geografia bulversantă a propriului eu, una dinre cele mai frumoase virtuți este respectul de sine. Nu-l poți respecta autentic pe cel de lângă tine și nu poți pretinde respectul dacă, în prealabil, nu ai învățat a te respecta pe tine însuți. Nicio iubire nu poate radia, nici măcar o zi, dacă nu are ca temei sentimentul de respect. Nu putem iubi ceea ce nu putem respecta.
Ne mărginește, de atâtea ori, teama că nu suntem îndeajuns pe placul celorlalți, dar cât de frumoși și nemărginiți suntem atunci când ne înțelegem pe noi înșine, iubindu-ne și iubindu-i la fel de nemărginit pe cei ce ne iubesc cu luminile și penumbrele noastre! Nu trăim cu adevărat decât atunci când traim în sufletul celor ce ne iubesc.
Ne mișcăm fatalmente într-un orizont al deciziilor și avem zilnic opțiunea de a credita binele lumii sau a deplânge răul ei. Ne proiectăm marea fericire în viitor, ignorând, cel mai ades, semnele difuze ale paradisului terestru. Ne putem plimba înfiorați și fascinați anticipând mirajul neverosimil al Raiului, trăind simplu, captivați de umire, în aria radiantă a frumosului de fiecare zi. Nu tăgăduiesc prezența răului, ci doar efectul lui asupra unei minți frenetic posedate de magia copleșitoare a miracolului de a exista.
Viața pare un tot uneori greu digerabil și sunt nopți în care liniștea ne absoarbe cu totul în spaima delirantă că dincolo de hotarul morții nu mai e nimic. Dar viața poate fi ruptă în mici bucățele și rostogolită în căușul palmei, adulmecându-i savoarea, sorbindu-i farmecul după ce s-a amestecat puțin cu sângele nostru și de unde apoi se desprinde lent, dând naștere unei stele care dansează.
