O ultimă lună a verii de foc…
Din soare bălteşte mercur clocotit,
E timpul cînd rănile-n suflet se coc,
E timpul iubirii ce-n noi a murit.
O secetă-n firea întreagă e-acum,
Pîrjolul ne muşcă perfid şi total
Şi nu e scăpare pe nicicare drum,
Absente sînt apa şi noi, şi un mal.
Din lipsa de umbră se naşte infern,
E “unul” terestru infernul deplin,
Nevoia de dublu e sensul etern,
În lipsa lui totul e jar şi e chin.
Nici marea să vină aici lîngă noi
Şi valul s-arunce colacul lichid,
Şi tot n-ar fi bine, căci nu sîntem doi,
Ar fi, în răcoare, un salt invalid.
Nisipul se scurge, betoanele fierb,
Iar ceasul se-opreşte sub semnul fatal…
Ca spre o vedenie un muget de cerb
Înalţ către tine apelul final.
Mai e încă timp, şi o toamnă mai e,
Şi-o iarnă, pierduto, veni-va la rînd;
Să dăm un răspuns omenesc la de ce,
Întîi să-ncercăm reunirea în gînd.
Un august în flăcări – toridul sfîrşit
Al verii ce strigă stins către viaţă,
Sau poate acel început fericit
Al toamnei de azi, deschisă spre ceaţă.
(din volumul “Duminica poemului mut”)
