Poezie

Nu te mai văd nici în oglinzi de ploaie, nici în ferestre albe de poem, nici în a verii, de granat văpaie dar pot să-ţi simt tristeţea şi mă tem că-ţi porţi pe umeri mările-amorţite 

A uitat... s-a cufundat în albul gândurilor mele și s-a îmbrăcat în gri-ul bucuriei de-a trăi. A uitat... nu trebuie să ating nimic căci la căldura sufletului meu, tot învelișul ei se desface arzând în 

să vorbim din nou mai întâi în şoaptă pe sub masa tăcerii rotundă şi goală apoi să ne scuturăm verbele de colbul neîncrederii ca să dezlipim umbrele autocolante ai aceloraşi zori să profităm din plin 

Pentru tine şi pentru cărările tale am băut un pahar cu apă din acelaşi izvor îmbrăcat cu puritatea neînceputului. Şi zbor m-am făcut, doar să-ţi citesc în palmă, precum căprioara ce îşi adapă trupul zvelt 

Intind o mână, tu cealaltă Un pas în față, tu mă agață De tine și de viață laolaltă Fă doar un pas, ca de ață. Trage-mă spre tine spre veci Să nu cunosc brațe reci 

Uneori iți e adus de o pânză de apus, de o floare, de un zbor, de un puișor de nor, de o blândă mângâiere, de - o dorită revedere, de un pod de curcubeu, de 

Mă voi ascunde în steaua vorbitoare de oameni, de iubirile ei nenăscute, voi păşi, ca şi când de tine îmi vorbeşte, ca de ape preasărate ce aruncă epavele în cer, să aibă stelele vorbitoare de 

Plouă veneric, murdar, cu îndârjire. Plouă ceţos precum nămol s-ar toarce peste fire . Din cer s-ar scurge cimitire. Plouă monstruos până la os, plouă încreţit plouă f ă r ă d e l e 

Prea grele sunt acum frunzele din parcul tău peste glezna uşoară ca o iubire străveche, Neostoit e şi frigul ce-ți pătrunde cu ploaia în barba înghețată, un sărut ce mereu Îmi cuprinde inima pereche. Te 

Ea, pasărea stătea la fereastra mea. Eu, o priveam, încet ─ fără să o sperii. Ea, parcă mă întrebă: Tu, ce mai faci? Eu, i-am răspuns din gândiri, şi din priviri: "Sunt bine, mi-era dor 

Oare cât de rece este apa mării în astă toamnă? La fel precum era în ceea primăvară? De ce la amintirea ta al ei val mă condamnă? De ce de luni întregi ea sufletu-mi răstoarnă? 

Şi ai venit, iubirea mea frumoasă în zorii unui vis ce l-am avut când nu ştiam ce însemna "acasă"... La uşa-mi de hârtie n-ai bătut şi nici nu m-ai strigat pe la ferestre de gând, 

Ai buzele sculptate-n ruj pe-o boltă Dintr-o capelă părăsită-n nori Când asfinţitul se aşterne în recoltă Printre-a butucilor... erotice orori. Şi ochii ţi-i iţeşti timid prin pâcla verde, Ce se înaltă dintr-un biet Cezanne, Când 

Te duce ploaia asta prea departe. Să te privesc plecând? Abia-ndrăznesc. Rămâi în vis dar… visele-s deşarte... Când umbrele în noi se înteţesc și-n jur se-ntunecă a întomnare îmi reazem iar povestea de tăceri și 

Dacă ţi-ar lipsi lumina ochilor, ţi-aş dărui câmpuri de irişi să-mi poţi vedea dragostea. Dacă ţi-ar lipsi umbrele tălpilor, ţi-aş dărui aripi să-mi poţi paşi apăsat pe suflet. Dacă ţi-ar lipsi duhul dulce al buzelor,